Ucraina între Est și Vest
Cauzele care au dus la referendumurile din Ucraina.
Hartmann: Putin a profitat de acest proces istoric neclarificat!
Lugansk a fost secesionist încă din 1991
”Putin a intrat in Crimeea dupa ce au trecut cei 70 ani de secretizare a documentelor secretizate de Stalin. Cazacii nazisti din Ucraina , care au trecut la nazisti ,au facut niste atrocitati la care si nazistii s-au cutremurat . Au omorat 5,9 milioane de rusi. Vazand ca si in republicile secesioniste din Dombas nazistii Azov omoara la rusi intr-o veselie , a intrat si acolo cu armata.Nu sunt deloc filorus sau Putinist. Dar a se ascunde adevarul ma intriga foarte tare.”
H. D. Hartmann, analist de politică externă, a explicat care au fost problemele din teren, în special din regiunea Lugansk, care au cauzat ocuparea de către Federația Rusă și referendumurile care s-au desfășurat în sudul Ucrainei:
„Există o istorie foarte vagă și foarte neînțeleasă încă din 2014. Acele regiuni au început frământările naționalist-secesioniste încă din 2014, când ele nu au recunoscut Maidanul. Problema fundamentală este că din 2014 până în 2022 s-a lucrat în favoarea Rusiei. Nimeni nu a clarificat ce vor cei 10 milioane de ruși din Ucraina. Că ne place, că nu ne place, sunt 10 milioane de rusofoni cărora încetul cu încetul li s-au luat din drepturi, la fel cum li s-au luat și românilor, ungurilor și polonezilor din Ucraina.
Vezi Sursa Info AICI
Limba și etnia - situația explozivă cu Rusia
Kremlinul a fost iritat de atitudinea Kievului, dar nu s-a ajuns la un conflict în anii '90. Moscova părea relaxată, pentru că occidentul nu intenţiona să integreze Ucraina. Rusia însăşi era slăbită economic şi adânc implicată în războiul din Cecenia. În 1997, prin semnarea aşa-numitului "Acord de prietenie dintre Ucraina şi Federaţia Rusă", Moscova recunoştea graniţele Ucrainei, inclusiv Peninsula Crimeea, locuită majoritar de etnici ruşi.
Primele fisuri în prietenia post-sovietică
Sub preşedintele Putin s-a înregistrat prima mare criză diplomatică dintre Moscova şi Kiev. În toamna anului 2003, Rusia începe, în mod surprinzător, construirea unui dig, pornind din peninsula rusească Taman până în apropiere de insula rusească Tuzla, din strâmtoarea Kerci. Kievul considera că astfel Rusia restabilea graniţele de stat. Conflictul s-a intensificat iniţial, dar a fost dezamorsat după o întâlnire personală între preşedinţii celor două state. Construcţia a fost oprită, dar prietenia bilaterală declarată a căpătat atunci primele fisuri.
La alegerile prezidenţiale din Ucraina, din anul 2004, Rusia l-a sprijinit pe candidatul pro-rus Viktor Ianukovici. Dar "Revoluţia portocalie" a împiedicat atunci falsificarea alegerilor, scrutinul fiind adjudecat de politicianul pro-occidental Viktor Iuşcenko. În timpul mandatului acestuia, Rusia a oprit de două ori livrările de gaz către Ucraina, în 2006 şi 2009. Întrerupt a fost şi tranzitul către Uniunea Europeană.
Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.
În timpul Evului Mediu, zona a fost centru cheie al culturii slavilor estici, puternicul stat Rusia Kieveană formând baza identității ucrainene. În urma fragmentării acesteia din secolul 13, teritoriul a fost disputat, condus și împărțit de o varietate de puteri, precum Uniunea statală polono-lituaniană, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia. O republică cazacă s-a ridicat și a prosperat în timpul secolelor 17 și 18, dar teritoriul ei a fost împărțit între Polonia și Imperiul Rus. După Al Doilea Război Mondial, partea occidentală a Ucrainei a devenit parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și întreaga țară a devenit parte a Uniunii Sovietice ca entitate statală unică. În 1991, Ucraina a obținut independența de la Uniunea Sovietică ca urmare a destrămării sale la sfârșitul Războiului Rece.
Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă "la margine", "teritoriu de graniță" sau "în teren". Este derivat din u ("lângă") și substantivul slav krai ("regat, ținut"). Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale. A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare. În limba ucraineană kraina înseamnă "țară".
Istorie
Preistorie și istorie antică
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.Hr., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[5] Între 700 î.Hr. și 200 î.Hr. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost fondate colonii grecești, romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu secolul al VI-lea î.Hr., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea d.Hr.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.
Vezi Sursa Info AICI
O singură țară, multe diferențe
Limba și etnia - O situația explozivă
Ucraina are mare nevoie de un recensământ, dar nu-l va organiza mai repede de 2 ani. Diferențele dintre est și vest sunt explicate de istorie și mai ales de câte zeci, sau sute de ani, s-au aflat acele teritorii sub guvernare rusă și/sau sovietică.
Informația pe scurt
- Cel mai recent recensământ făcut în Ucraina este din 2001 și următorul nu va fi efectuat mai repede de 2023. Este o mare problemă că datele sunt atât de vechi, mai ales că din cauza războiului din Donbas peste două milioane de oameni și-au părăsit locuințele. Este nevoie disperată de un recensământ proaspăt, fiindcă ar putea ajuta și la o guvernare mai eficientă a unei țări care în 20 de ani a trecut prin două revoluții, a pierdut teritorii și 14.000 de oameni au murit în 8 ani în conflictul din Donbas.
- Un recensământ ar ajuta Ucraina să afle și ce populație au părțile pe care le controlează din teritoriile estice Donețk și Luhansk, de unde sute de mii de oameni au plecat, fie în vestul Ucrainei, fie la est, în Rusia, mai ales că Rusia a dat sute de mii de pașapoarte etnicilor ruși.
- Datele oficiale arată că 77% dintre locuitorii țării vecine se declară ucraineni, iar 17%, ruși. Ponderea celor care spuneau că sunt ruși era de 22% când țara a devenit independentă. Dintre toate regiunile, doar în Crimeea rușii sunt majoritari, regiunea fiind din 2014 parte a Federației Ruse, după anexare. În cinci regiuni rușii au o pondere mult peste media națională: Donețk, Luhansk, Harkov, Zaporojia și Odesa. Cu siguranță rușii sunt majoritari în teritoriile ocupate din est, însă nu sunt informații clare.
- La capitolul limbă maternă, datele din 2001 indică ucraineana, pentru 67,5% din populație și rusa, pentru 29,6%. Ucraineana este singura limbă oficială pe teritoriile controlate de Kiev.
- În afară de creșterea ponderii rușilor între 1930 și 1989, cea mai mare schimbare în „mozaicul” etnic al Ucrainei în ultimul secol a fost scăderea puternică a ponderii polonezilor și evreilor. Perioade grave de scădere a populației au fost în timpul Marii Foamete din anii 30 și în timpul războiului, un deceniu mai târziu.
- Regiuni precum Liov, Ternopil, Kiev, Volîn și Ivano Frankivsk sunt puternic pro-europene, în timp ce zone precum Crimeea, Donețk, Luhansk, Harkiv și Zaporijia sunt mai apropiate de Rusia, atât politic, cât și economic.
- Explicația diferențelor lingvistice și politice ține de momentul când diversele teritorii au fost ocupate de ruși. Zone precum Liov au fost secole bune sub poloni și au intrat după 1945 în componența URSS, în timp ce în Donbas rușii erau prezenți cu peste 200 de ani în urmă și rusificarea s-a făcut intens.
Ucraina și populația ei - Diferențe mari
Datele oficiale citate de majoritatea surselor indică o populație de 41-43 milioane de locuitori, dintre care 77,8% ucraineni și 17,3% ruși, datele procentuale fiind din 2001. Următoarele naționalități sunt: bieloruși 0.6%, moldoveni 0.5%, tătari din Crimeea 0.5%, bulgari 0.4%, unguri 0.3%, români 0.3%, polonezi 0.3%, evrei 0.2%,
Doar în Crimeea rușii au „ieșit” majoritari (58%) și în orașul Sevastopol (tot din Crimeea), cu 71%, în timp ce ucrainenii reprezentau 22,4%. La recensământul din 2001, la Kiev, 82% s-au declarat ucraineni și 13% ruși în timp ce în Ternopil 98% s-au declarat ucraineni și 1% ruși.
Înaltul prelat, care nu este la primul gest de acest gen, după cel din luna iunie, atrage atenția și asupra riscului alegerii lui Joe Biden in functia de presedinte al SUA https://ppps2003.blogspot.com/2020/11/scrisoare-catre-donald-trump.html
Cum arătau datele în cele două oblasturi din est care acum sunt ocupate în majoritate de separatiști? La Donețk rușii reprezentau 38%, iar în regiunea Luhansk, 39%. Ucrainenii reprezentau cam 57-58% în cele două regiuni. În alte două regiuni rușii au mult peste ponderea la nivel național: Harkov (Harkiv) 25,6% și Odesa (20,7%). Nu trebuie uitat că datele sunt din 2001, pentru că altele mai noi nu există.
La capitolul limbă maternă, datele recensământului indică ucraineana, pentru 67,5% din populație și rusa, pentru 29,6%. Ucraineana este singura limbă oficială pe teritoriile controlate de Kiev. De remarcat că sunt mulți cetățeni a căror limbă maternă este rusă, dar care s-au declarat ucraineni (30% au spus că rusa este limba maternă, 17% s-au declarat cetățeni ruși).
În trei oblasturi (regiuni) rusa era limba predominantă: Crimeea (76% dintre locuitori au declarat că au rusa ca limbă maternă), Luhansk (74%) și Donețk (rusa, 68%). În oblasturile Harkov și Zaporojie ucraineana avea o pondere de 50-53%, iar în Odesa, 46%. În partea vestică, ucraineana este limbă maternă pentru mai bine de 90% din populație (98% în Ternopil). În zona Cernăuți ucraineana are o pondere de 75%.
De precizat că atât datele demografice din 1989, cât și cele din 2001 arată pentru regiunile Donețk și Luhansk o majoritate a cetățenilor care se declară ucraineni. În același timp însă, rusa este limba maternă pentru două treimi dintre cetățeni. Foarte important de menționat este că la referendumul pentru independența țării - ținut în 1991 - în regiunile Donețk și Luhansk ponderea celor care au votat DA a fost de 84%. În Crimeea, 54% dintre cei care au mers la vot au pus ștampila pe DA.
Pe de altă parte, referendumul din 2001 arăta că Donețk este singurul mare oraș din Ucraina unde rușii sunt mai numeroși decât ucrainenii: 48% s-au declarat de etnie rusă, iar 47%, ucraineni. La limbă maternă vorbită, 88% dintre locuitori au bifat rusa și 11% ucraineana. În Luhansk datele arată că ucrainenii reprezentau 50%, iar 47% se declarau etnici ruși. Rusa era limba maternă pentru 85% dintre locuitori.
Date istorice despre populație
Datele worldometers privind evoluția populației Ucrainei
1900: 25 milioane
1914: 31 milioane
1934: 31 milioane
1990: 51,4 milioane
1995: 50,9 milioane
2005: 46,8 milioane locuitori
2015: 44,9 milioane
2020: 43,7 milioane.
69% dintre oameni locuiesc la oraș.
Estimările arată că populația ar putea scădea puternic, până la 35 milioane locuitori în 2050 și 28,5 milioane în 2075.
Cele mai mari orașe (sursa worldmeeter)
Kiev 2,7 milioane
Harkov 1,4 milioane
Dnipro (fost Dnepropetrovsk), un milion
Donetk (1 milion)
Cernăuți este abia pe locul 27, cu sub 250.000 de locuitori)
Datele oficiale de pe ukrcensus.gov.ua indică o populație de 41,2 milioane la 1 decembrie 2021. Kievul are 2,9 milioane locuitori. Donețk este cea mai mare provincie, cu peste 4 milioane locuitori, Dnipropetrovsk are 3,1 milioane, Harkiv are 2,6 milioane și Lviv, aproape 2,5 milioane. Luhansk avea 2,1 milioane locuitori.
Și Enciclopedia Britannica citează datele recensământului din 2001 care indică o componență etnică de 77,8% ucraineni și 17,3% ruși. Restul de sub 5% sunt reprezentați de mai mult de zece naționalități.
Ucrainenii au ponderea cea mai mare din populație, iar în 1959 în RSS Ucraineană reprezentau 77%, scăzând spre 73% în momentul independenței din 1991, dată fiind rusificarea aplicată pe timpul URSS. Tendința s-a inversat după obținerea independenței.
Cum a evoluat ponderea celor care se declarau cetățeni ucraineni
1926: 80%
1939: 76,5%
1970: 74,9%
1989: 72,7%
2001: 77,8%
Cum a evoluat ponderea celor care se declarau cetățeni ruși
1926: 9,2%
1939: 13,5%
1970: 19,4%
1989: 22,1%
2001: 17,2%
În afară de creșterea ponderii rușilor între 1930 și 1989, cea mai mare schimbare în ”mozaicul” etnic al Ucrainei în ultimul secol a fost scăderea puternică a ponderii polonezilor și evreilor, în zonele de la vest de Nipru. La final se secol 19 se estimează că trăiau pe teritoriile Ucrainei de azi mai mult de un sfert dintre cei 10 milioane de evrei din lume. Emigrația și Holocaustul au redus enorm numărul, iar evreii reprezintă în prezent sub 1% din populația țării.
În 1926 erau peste 1.5 milioane de evrei în RSS Ucraineană, în prezent sunt aproximativ 100.000.
Acum nouă decenii mai erau aproximativ 150.000 de polonezi în Ucraina, cea mai mare scădere fiind după Al Doilea Război Mondial când granițele s-au schimbat și URSS și Polonia au făcut schimb de populație, mulți polonezi mutându-se spre vest, în noile granițe ale statului polonez comunist. Orașe precum Lvov au trecut de la polonezi la sovietici, iar teritorii ce au aparținut Germaniei au intrat în componența Poloniei. Acum un secol erau aproape 500.000 de polonezi în RSS Ucraineană.
Epoca de Aur a Kievului
În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa.[6] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[7] Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[7] Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul cel mai de preț în lupta lor pentru putere.
Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1014), care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[7] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[8] Pe teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.
Dominația străină
La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de Est a Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'" (ex. "rusini").[9]
După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[10] Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și reprezentanților acestuia.[11]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[12] Polonia nu controla foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două state erau aliate în campanii militare.[13] Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe de Polonia.[13] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian[12] și la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina.[14]
Hatmanatul Căzăcesc
În 1648 Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan Cazimir al II-lea.[15] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.
După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de "Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea rusă.
Ucraina rusă
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului) nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.
Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene, suprimând folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[16]
Primul Război Mondial și Revoluția Rusă
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale (rutenii și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (galițiană) (apar pentru prima oară noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete austro-ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunile Poloneze, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[17]
Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[18] Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe republici ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei de azi (atunci nu exista un stat ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[19]
Ucraina Sovietică Interbelică
Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii 1920.[20] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare).[19] Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală, educație și asistență socială.[21] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalități.[22] Majoritatea acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.
Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[19] Totuși, industrializarea a avut costuri enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției secrete.[19] Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al poporului ucrainean.[c]
Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[19]
Al Doilea Război Mondial
În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, au fost alipite la URSS (Ucraina exista doar ca o republică socialistă autonomă în cadrul federației comuniste numită URSS). Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa, în 1992, a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.[23][24]
După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Tratatului încheiat de Hitler și Stalin la 23 august 1939, ale cărui consecințe au fost declarate nule de comunitatea internațională, inclusiv de Rusia, în prezent. RSS Ucraineană a primit de la călăul Stalin nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, teritorii ocupate de agresorul sovietic, care n-au aparținut niciodată și nu-i aparțin Ucrainei (în urma nulității protocolului secret Ribbentrop/Molotov). În schimb, vestul fostei Republici Autonome Moldovenești (actuala Republică Transnistreană) a fost alipit de Stalin nou-createi RSS Moldovenești. Anexările teritoriale abuzive ale URSS au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. În prezent, în urma recunoașterii, inclusiv de Duma de Stat a Rusiei, nulității Pactului Hitler-Stalin (cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov), efectele tratatelor din 1947 sunt nule de drept. Ca urmare, Germania s-a reunificat, Țările Baltice și-au câștigat independența. Ca urmare a precedentului creat, Tratatul din 1947 s-a dovedit caduc, urmând ca și teritoriile ocupate de fosta URSS (Rusia și Ucraina sovietice) să revină la Patria mamă România (evident parțial, căci procesele de rusificare și ucrainizare au schimbat profund structura etnică a populației din aceste teritorii cu consecințe devastatoare în plan social)
Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în pofida eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[25][26] Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice,[27] unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a unit cu forțele naziste. În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[27] și 7 milioane.[28] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre aceștia erau etnici ucraineni.[29]
Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.[30] În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în vederea colonizării.[30] În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor.
Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci și opt milioane,[31][32] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici care au murit în luptele contra naziștilor,[33][34][35] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[33][35]
După război
Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a își reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[36] Situația a fost înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[37]
Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[38] Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[39][40]
În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[41]
Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.[42] De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici.
La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[43][44] La momentul accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în Ucraina.[45] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curățenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate în timpul accidentului.[46]
Independența
La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.[47] Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent.[48] Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 92% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).[49]
Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[50] Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60% din PIB [51][52] și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente.[53] Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[54]
Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 6% pe an.[55][56] O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semi-prezidențială. Președintele Leonid Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă electorală.[57] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim-ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[58] Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim-ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.[59]
La 24 februarie 2022, criza ruso-ucraineană a evoluat în invazia trupelor militare ruse în Ucraina.
