Istorie și Literatură: Romania

Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările

duminică, 14 iulie 2024

Ziua Transmisioniștilor Militari

14 iulie: Ziua Transmisioniștilor Militari

Această zi marchează un moment semnificativ în istoria armatei române, fiind dedicată celor care lucrează în domeniul comunicațiilor și transmisiunilor militare.

Ziua transmisioniștilor militari a fost instituită pentru a recunoaște importanța și contribuțiile acestei categorii de personal militar la asigurarea comunicațiilor în cadrul forțelor armate.

Comunicarea eficientă este esențială pentru succesul operațiunilor militare, iar transmisioniștii joacă un rol crucial în acest sens.

Transmisioniștii sunt responsabili de stabilirea și menținerea legăturilor de comunicație între diferitele unități militare, indiferent de condițiile de teren sau de vreme.

Vezi Sursa Infă AICI

duminică, 24 ianuarie 2021

Alexandru Ioan Cuza

Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea nației, noi, în fața Adunării, am făcut următorul jurământ: „Jur, în numele Prea Sfintei Treimi și în fața țărei mele că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele patriei, că voi fi credincios Constituției în textul și în spiritul ei, că în toată domnia-mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, uitând toată prigonirea și toată ura, iubind deopotrivă și pe cei ce m-au iubit și pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele și fericirea nației române. Așa Dumnezeu și compatrioții mei să-mi fie întru ajutor!”.

Ce să mai citim?

Virusul Misterios

Europa este o "comoară pe care am moştenit-o"

Măsuri de maximă protecție

Robotul ADN ar putea ucide celulele canceroase

SARS a fost o boală relativ rară; la sfârșitul epidemiei, în iunie 2003

Fii propriul tău nutriționist

Pe 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza era ales Domn al Moldovei, urmând a șede pe tronului Sf. Ștefan cel Mare sub numele de Alexandru Ioan I.
Iată proclamația pe care Domnul Țării a făcut-o către poporul românesc, atât din Moldova cât și din Muntenia:
„Noi, Alexandru Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu și voința națională domn al Moldovei. La toți de față și viitori sănătate.

Voința nației, prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, ne-a ales domn al Moldovei. Suindu-se pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiților compatrioți, de a vă dori pace și fericire și de a vă spune cari sunt cugetările și țintirile noastre.

Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad - d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

Originea. Studiile. Familia

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820 ^[1] la Bârlad ^[2], primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti ^[3], fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849 - 1851; 1855 - 1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş ^[4].

După câteva luni, noul caimacam ^[5], Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856 - 18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Deciziile care au vizat Principatelele a însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării ^[6]. A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, având practic aceleaşi concluzii ^[7].

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenţia de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

Soluţia „faptului împlinit”. Dubla alegere a lui Cuza ca domn al Principatelor

Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare. Fiecare doreau unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, la rândul lor, în interiorul acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie ^[8]. În Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situaţia era asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie odul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici ^[9].

În acele clipe a apărut în prima plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.

Recunoaşterea dublei alegeri şi înfăptuirea Unirii depline

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene ^[10]. Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice ^[11]. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.

Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.

Recunoaşterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. De asemenea, la 26 octombrie 1860 este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor.

Divergenţele politice şi Lovitura de stat din 2 mai 1864

Unirea deplină fiind realizată, acţiunea guvernamentală s-a axat pe armonizarea instituţională din Principate. Opinia publică se aştepta de la Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Însă domnul a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului. Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

Cuza a făcut o eroare politică care îi va fi fatală în cele din urmă şi anume aceea că şi-a îndepărtat, rând pe rând, toate grupările politice, de la radicali până la ultraconservatori. La fel ca Napoleon al III-lea, Cuza a trăit cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. El nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, însă nici nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze. Treptat, s-a înconjurat numai de oameni fideli, docili, fapt ce a condus la o divizare a societăţii, de la nivel politic până la presă.

Aceste consecinţe s-au văzut imediat după realizarea unificării depline când divergenţele politice au paralizat viaţa administrativă. În Cameră, opoziţia bloca orice măsură pe care puterea, reprezentată de partizani cuzişti, încerca să o adopte. De asemenea, domnul refuza să promulge orice măsură venită din partea opoziţiei. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, Guvernul Creţulescu a primit vot de blam, însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia. Numirea lui Kogălniceanu în fruntea executivului la 11 octombrie a mai calmat scena politică. În acest context a putut fi adoptată legea secularizării averilor mănăstireşti.

Soluţia găsită de Cuza pentru implementarea măsurilor sale a fost instaurarea unui regim personal. În epocă, societatea era divizată. „Monstruoasa coaliţie”, compusă din adversarii domnului, este numele dat opoziţiei de presa favorabilă lui Cuza, însă, de fapt, cuprindea tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Pionul folosit de Cuza pentru îndeplinirea obiectivelor sale a fost Mihail Kogălniceanu. Ruptura totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această iniţiativă a declanşat o criză politică şi constituţională fără precedent.

Cabinetul primeşte vot de blam, însă domnul refuză demisia primului ministru, iar în şedinţa din 2 mai 1864 deputaţii sunt evacuaţi din sală de un detaşament militar.

Perioada regimului autoritar. Reformele

Pe 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor.

Prin Statut ^[16], domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Domnitorul a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să o considere o abatare a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei.

Legea electorală ^[17] scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.

În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucţiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal ^[18]. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Deşi în perioada regimului autoritar domnul a putut să ia acele măsuri necesare operei de modernizare a statului, lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. În opinia noului val de istorici, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.Erorile politice. Abdicarea

Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o adevărată camarilă. Chestiunile legate de sfera privată a domnului Cuza au influenţat în mod direct sfera publică. De numele celor numiţi în funcţii administrative importante, precum rudele amantei sale Maria Obrenovici, se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Aceşti vor pune interesele proprii mai presus de interesul naţional.

Treptat, instituţiile statului nu mai funcţionează şi atunci elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul, deoarece interesul ei era de a participa la modernizarea societăţii româneşti. Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic. În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului.

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice ^[19]. În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” ^[20]. Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

Ultimii ani din viaţă

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867 ^[21]. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Vezi Sursa Info AICI

sâmbătă, 2 iunie 2018

Țara cu istoria scrisa in propriul ei aur

Un important om de stiinta german,

afirmatii incredibile despre Romania!

Barbara Deppert Lippitz este un reputat om de stiinta din Germania, care si-a aratat admiratia pentru poporul roman. intr-un interviu, aceasta a vorbit despre importanta aurului in istoria tarii noastre.

„Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Poporul roman, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Vezi și

Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur”, a declarat Barbara Deppert Lippit.

https://caplimpede.ro/un-important-om-de-stiinta-german-afirmatii-incredibile-despre-romania-sunteti-singura-tara-din-europa-care/

duminică, 4 martie 2018

Prinţesa care s-a luptat pentru drepturile femeii

Prima feministă româncă cunoscută

din SUA până-n India.

Chestia femeii e o chestie foarte serioasă“ era o propoziţie – cu toate variaţiile posibile – care apărea frecvent, în interbelic, în conversaţiile despre emancipare. Alexandrina Cantacuzino a luat chestiunea în propriile mâini, şi-a dedicat viaţa pentru ca femeia să fie eliberată din chingile lumii patriarhale şi a ajuns prima feministă româncă cunoscută din SUA până-n India.
„«E imposibil, e imposibil...» Acestea sunt vorbele cu care-mi răspund cei mai mulţi bărbaţi când intru în vorbă asupra: drepturilor femeei. Nu vezi, îmi zise acum câteva zile un inteligent titrat, că: luând femeia cea mai inteligentă, corectă şi ideală, după părerea d-tale şi lăsând-o în voia ei, deajuns o singură privire a unui Don Juan frumos şi rafinat şi adio; toate merg vertiginos spre calea cea rea. Să-ţi dau un exemplu: o fată se mărită cu un tânăr frumos, au o avere comună de 70.000 lei, duc, câţiva ani, trai fericit, au trei copii drăguţi.
Ei bine, ce-i vine în gând femeei, părăseşte căminul şi cei trei copilaşi şi dispare... cu un stricat, cu un detracat... Deci, ce valoare mai au teoriile şi părerile d-tale?“
Aceasta era poziţia femeii în România la început de secol XX, după cum arăta I. Labor, în revista „Drumul Femeii“ din iulie 1912. Simplist: femeia e bună la casa omului, se vede treaba, ca mamă, soţie şi administrator, dar nu se poate abţine să nu lase familie şi îndatoriri pentru aventuri cu tot felul de detracaţi. Şi mai simplist şi scurt: femeii îi trebuie frâu.De aici a început lupta pentru emancipare. Nu s-au cerut funcţii publice importante, nu s-au cerut slujbe respectabile şi bine remunerate. Nu, s-a cerut puţin respect, ridicarea femeii la rang de fiinţă în deplinătatea facultăţilor mintale. „Noi cerem, şi suntem în cel mai mare drept a cere, ca fata şi femeia în special să nu fie numai obiectul de plăcere şi decor al bărbaţilor, cerem ca femeii să i se respecte şi recunoască aceleaşi drepturi la îndeplinirea dorinţelor şi dispoziţiunilor sale intelectuale, artistice etc.; cerem pedepsirea tuturor perde vară care cred că pot să-şi bată joc în tot chipul de fată şi femee zicând: Ce eşti decât o simplă fată săracă... eu, om cu renume, situaţie, din familie mare, bărbat, înainte de toate, ce frică pot avea de tine?!“, continua aceeaşi doamnă Labor să arate rănile încă deschise ale societăţii.

Vezi și

Fetele şi banul
În acest climat şi-a început prinţesa Alexandrina Cantacuzino lupta pentru îmbunătăţirea condiţiei femeii în societatea românească. Era o doamnă a elitei bucureştene care văzuse şi auzise îndeaproape toate prejudecăţile, dar era, în acelaşi timp, suficient de bine educată la Paris, încât să fie în dezacord cu ele. În cariera sa publică, Alexandrina Cantacuzino s-a autoidentificat feministă, însă în primii ani, ideile sale nu erau atât de bine coagulate. În ton cu vremurile, calea spre feminism a pornit cu activităţi sociale, culturale şi caritabile. Asta se putea face concret. De pe margine, se auzeau în surdină discuţiile filosofice, vagi, privite cu prudenţă şi suspiciune, despre egalitatea dintre femeie şi bărbat. Era drum lung până acolo. Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.
Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.

Alexandrina Cantacuzino a deţinut preşedenţia acestei organizaţii din 1918 până în 1938, timp în care i-a imprimat toate ideile sale despre schimbarea societăţii. Ideile sale erau, în general, moderat conservatoare, oscilând între progresismul emancipării femeii şi tradiţionalismul ataşamentului faţă de Biserică. Considera că privilegiul social trebuia să fie un motor pentru a produce schimbări în jur şi că această transformare nu se putea face decât prin educaţie. Iată un crâmpei din ideologia sa din primii ani de carieră: „Trebuie să dăm fetelor noastre cunoştinţe temeinice, care să le dea putinţa să-şi câştige cinstit viaţa, dacă nu au avere; iar dacă au norocul de a avea ziua de mâine asigurată, să priceapă scopul banului, care nu este a fi risipit în zadar printr-un lux necugetat. Banul este o mare putere pentru cel care-şi dă seama de tot ce reprezintă, când este bine întrebuinţat, dar este totodată o grozavă slăbiciune, deoarece risipa lui nesocotită duce pe indivizi şi popoare la prăpastie şi le otrăveşte sufletul. De aceea vom căuta a da în această şcoală o desvoltare mai mare ştiinţelor exacte, moralei şi religiei“, declara Alexandrina în 1921, la inaugurarea Externatului SONFR din Calea Moşilor. În construirea noii femei, Alexandrina Cantacuzino acuza pe aceia care râvnesc la „femeia-păpuşă, femeia obiect de plăcere şi de lux“ şi îi îndemna pe bărbaţi să se implice chiar ei în procesul de emancipare, chiar şi cu mână forte: „Părinţii, soţii şi fraţii noştri să fie cei care să ne ajute, care să ne îndrumeze, care să ne silească să ne înhămăm la muncă“.

„O nedreptate strigătoare“ În anii ’20, prinţesa Alexandrina Cantacuzino a devenit mult mai directă în a aborda problemele politice şi civice privind emanciparea femeii. Trecuse războiul, se făcuse România Mare, SONFR devenise o organizaţie solidă, respectată, astfel că era timpul pentru a pune problema includerii femeilor în viaţa publică. Cea mai bună ocazie pentru această discuţie a oferit-o adoptarea Constituţiei din 1923. A fost o lovitură puternică pentru feministele românce şi Alexandrina Cantacuzino nu s-a sfiit să facă o critică dură. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire? „În ceasul acesta, când toată conştiinţa românească ar trebui să ia parte, pentru a da acestor legi fundamentale de cârmuire a ţării toată tăria morală, se începe printr-o nedreptate strigătoare, care este totodată o mare greşeală naţională şi politică. Se înlătură cu desăvârşire femeea de la viaţa publică, i se refuză cel mai elementar drept pe care îl au toţi străinii, deveniţi prin soarta armelor cetăţeni români: a alege pe cei chemaţi să trimeată pe fiii săi la moarte, în caz de răsboiu. Se spune că femeea nu este pregătită pentru a lua răspunderea grea a treburilor publice; se spune că sentimentalismul său ar întuneca judecata rece a lucrurilor; se spune că viaţa familiară în sfinţenia ei ar putea fi atinsă; se spune că egalitatea drepturilor ar impune egalitate de datorii şi că atunci femeea ar trebui să fie şi ea chemată a-şi jertfi viaţa în răsboiu; se spune, în fine, că lipsa noastră de pregătire tehnică, mai ales în chestiunile economice atât de importante astăzi, ar primejdui apărarea unor interese vitale pentru ţară. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? (...) Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire?“, susţinea Alexandrina Cantacuzino, pe larg, în pledoaria ei pentru dreptul la vot al femeilor.

Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.
Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.

„Gruparea nu admite înscrierea femeilor în partide, ci le cere să se concentreze sub conducerea ei, care va trata cu toate guvernele condiţiile colaborării femeilor votante. În nicio ţară din lume – chiar acolo unde femeile au participat intens la luptele politice, înaine de emancipare – nu există un partid feminin, ca o reală forţă politică, ne-cum la noi. Şi după părerea mea, nici nu trebue să existe. Atâta ne-ar mai trebui: după luptă politică de clasă, luptă politică de sex“, declara pentru „Universul“ din 29 aprilie 1929, Maria Popp, scriitoare şi preşedinta Asociaţiei pentru emaciparea femeilor din Oltenia. O explicaţie mai optimistă a dat, tot pentru „Universul“ d-na Satmary, preşedinta Asociaţiei pentru emanciparea femeilor din Bucureşti, care aderase la GFR: „Niciodată în revendicările noastre feministe nu am cerut decât posibilitatea de colaborare, alături şi împreună cu bărbatul. [Nu înţeleg noua grupare] nici într-un caz ca un partid politic, căci aceasta ar presupune aspiraţia la un partid exclusiv feminim, un partid de guvernământ exclusiv feminim, ceea ce pe lângă că ar fi o imposibilitate în fapt, dar ar fi şi în absolută contrazicere cu principiile feministe“. Contestată sau apreciată, GFR a rămas apogeul carierei Alexandrinei Cantacuzino pe plan naţional: în 1938, femeile au primit şi dreptul de a vota şi de a fi alese în Parlament, însă vremurile începeau să se tulbure, iar Alexandrina Cantacuzino a găsit aceasta o „victorie amară“. La sfârşitul anului 1938, regele Carol al II-lea interzicea activitatea GFR şi Alexandrina cădea în dizgraţie. Până la moartea sa, în 1944, mişcarea feministă a căzut pe un plan secund, căci la orizont se prefigura un nou război mondial. „Fata tânără iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute“

Congresul Micii Înţelegeri a Femeilor, la Bucureşti, 1923; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Alexandrina Cantacuzino a fost cea mai cunoscută figură a feminismului românesc în perioada interbelică, chiar una dintre cele mai apreciate activiste din Europa. Asta s-a datorat interesului său de a se coorodona cu mişcările din celelate ţări europene, de a coagula într-un singur val toate manifestările de emancipare din spaţiul est-european. Aşadar, s-a pus în mişcare planul de a dubla alianţa gândită de Take Ionescu, Mica Înţelegere, cu un for diplomatic feminin. În 1922, la Roma, a avut loc prima întalnire a feministelor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care au pus bazele Micii Antante a Femeilor. Preşedintă a fost aleasă prinţesa Cantacuzino, iar din alianţă făceau parte reprezentante a cinci state: România, Grecia, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Bineînţeles că discuţiile de culise dintre membrele Micii Antante a Femeilor ţineau de coordonarea revendicărilor şi programelor civile, sociale şi politice privind statutul femeii şi al copilului, însă uneori organizau tot felul de evenimente culturale, aşa cum a fost prima expoziţie internaţională feminină de la Belgrad, din 1924. Discutând despre succesul acestei prime experienţe artistice, Alexandrina Cantacuzino menţiona şi că: „Toate statele participante au dat sprijinul lor necondiţionat. Numai la noi nu am putut obţine transitul gratuit pe căile ferate; secţia noastră românească singură a avut mari cheltuieli, nouă ni s-au oferit gratuit numai şase bilete de clasa a II-a până la graniţă“. O româncă la Washington
Alexandrina Cantacuzino, în mijlocul comunităţii româneşti din Cleveland, SUA; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În 1925, din postura de vicepreşedintă a CNFR, recent afiliat la Consiliul Internaţional al Femeilor (CIF), Alexandrina Cantactuzino s-a numărat printre delegatele României la Congresul din Washington. A plecat în călătoria transaltantică pe 16 aprilie 1925, din Paris, alături de delegatele Franţei, Greciei şi Finlandei. A străbătut Canada şi Statele Unite, ţinând peste tot prelegeri despre evoluţia situaţiei femeii în România. În cadrul congresului, a fost aleasă vicepreşedintă a CIF, s-a întâlnit cu românii din America, a vizitat cascada Niagara şi a înţeles cum merg lucrurile în societatea americană. „ Căsătoriile se fac şi se desfac foarte repede. Femeea domneşte acolo. Legile sunt toate făcute spre ocrotirea ei. Una din ele îmi spunea: «Aci nu sunt regi, ci numai regine!». Fata tânără e liberă, iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute, fără ca părinţii să aibă ceva de zis, însă dacă ar necinsti-o sunt siliţi la căsătorie sau condamnaţi la închisoare. (...) În privinţa căscniciei şi a vieţii familiare, părerile sunt iarăşi împărţite, dar se poate spune că bărbatul lucrează ca o maşină pentru a produce bani. (...) Femeea trăieşte alături de soţ, este camaradul de business, adică de afaceri, părtaşă la câştiguri şi la pierderi. Romanul, iubirea, care la noi în vechea Europă mai joacă un mare rol, acolo nu au vreme să se înfiripeze. Te însori, te desparţi, iar te căsătoreşti, acestea sunt lucruri neînsemnate. Munca, producţia, creaţiunea, banul, acestea formează rostul vieţii“, povestea prinţesa la revenirea în România. Călătoriile Alexandrinei au continuat, însă, şi pe alte continente. A fost şi în Egipt, India, Maroc, Turcia şi Ierusalim, discutând peste tot despre ideile feminismului românesc. Modernism cu vederi înguste

Modernism cu vederi înguste Foto: Alexandrina Cantacuzino şi susţinătorii SONFR, la o ceremonie religioasă; sursa: ANIC Discursul Alexandrinei Cantacuzino nu a fost unul esenţialmente modern, progresist. Deşi era o avocată înfocată a egalităţii între soţi şi al transformării femeii într-un cetăţean cu drepturi depline, viziunile ei cădeau în păcatul conservatorismului, după cum a fost acuzată de contemporani şi comentată de posteritate. Propunea un feminism creştin, bazat pe familie şi Biserică. În acest sens, se manifesta adesea împotriva celorlalte religii, pe care le considera un pericol pentru „sufletul neamului“. „Biserica ortodoxă şi Societatea noastră au astăzi menirea covârşitoare de a strânge toate bunevoinţile, de a înceta cu marile preocupări materiale şi a începe propaganda pentru renaşterea vieţii naţionale-religioase române. Nu putem îngădui ca toate sectele religioase de pe pământ să se încrucişeze aci, răpindu-ne zilnic sufletele fraţilor şi copiilor noştri. Oricât de îngăduitori am fi, oricâte legi omeneşti ar porunci să respectăm conştiinţa tuturor, nu putem admite ca aci în casa noastră, sufletul nostru să ne fie schimbat. Trebuie ca viaţa religioasă să-şi recapete toate drepturile în şcoală şi în familie“, a declarat prinţesa, la Craiova, într-o adunare generală a SONFR, din 6 iunie 1924. În aceeaşi măsură, propovăduia naţionalismul şi acuza „străinismul“, aceasta fiind o tendinţă larg răspândită în epocă: „Am lăsat uşa deschisă şi străinismul rău sfătuitor a intrat pe furiş şi a atins şi sufletul gingaş al femeii, târând-o în afară de cămin la petreceri fără rost“. Peripeţiile şi ambiţiile prinţesei în vremea războiului Foto: Prinţesa Cantacuzino, în uniformă de soră medicală, în timpul Primului Război Mondial; sursa: ANR „O arestare senzaţională este aceea a d-nei Alexandrina G. Cantacuzino, soţia d-lui Grigore G. Cantacuzino, mai târziu ministru de Industrie în cabinetul Marghiloman. Doamna Cantacuzino, o foarte vrednică româncă, nu se sfieşte să-şi manifeste sentimentele sale antigermane. Atât aceste simţăminte care sunt cunoscute, cât şi libertatea sa de vorbire, o semnalează urgiei germane. D-na Cantacuzino este arestată la Hotel Imperial în Camera 204“, consemna Constantin Bacalbaşa, în „Capitala sub ocupaţia duşmanului“, despre unul dintre cele mai uimitoare şi discutate momente din perioada Primului Război Mondial. Toată lumea bună a Bucureştiului a vorbit despre episodul scandalos. Şi Nicolae Iorga a scris în „Memorii“ despre asta, adăugând alte detalii: „D-na Alexandrina Cantacuzino spune cum la moşia ei Ciocăneşti totul a fost distrus sau împărţit la soldaţi de Prinţul de Lippe-Schaumburg, pe care îl găzduise de curând la o vânătoare, şi care regretă că n-o are la îndemână ca s-o spânzure. Peste câteva zile, cum ea iscălise o protestare contra prădăciunilor bulgăreşti, a fost internată câteva zile la Otel Imperial, unde din zece în zece minute sentinela se uita, ca să-i verifice prezenţa, pe gaura cheii“. Mult mai succint – şi uşor sarcastic – a fost bunul ei amic, conservatorul Alexandru Marghiloman, în „Note politice“: „D-na Didina Cantacuzino a fost arestată. Ea luase iniţiativa unei protestări în care cuvântul de «furt», se pare, nu era exclus. Eu îi scrisesem cel puţin trei scrisori pentru ca să se astâmpere. A căutat aureola: Bunii Germani i-au procurat-o“. „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă“ Foto: Cursul de adulţi de la Spitalul 113 al SONFR; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Ce se întâmplase, de fapt? Pe 6 decembrie 1916, a transmis ambasadorilor Americii şi Olandei o scrisoare de protest, semnată de ea şi alte 500 de persoane, prin care denunţa devastările la care se dedau armatele de ocupaţie: „Noua administraţie imperială pare decisă să lase populaţia să moară de foame. (...) Între Alexandria şi Bucureşti, are loc o devastare înspăimântătoare: jafuri, asasinate, mutilări josnice, nimic nu lipseşte din tabloul care dezonorează secolul nostru de pretinsă civilizaţie. Acele violenţe sunt comise de armatele turco-bulgare, dar aici, în regiunea Bolintin, Mogoşoaia, Ghergani, chiar elita armatelor imperiale se implică în adevărate jafuri ruşinoase“, se arăta în manifestul prinţesei Cantacuzino. Comandamentul german a aflat de această afacere şi i-a pus gând rău. Lupu Costache, reprezentantul Guvernului român în Capitală, a prevenit-o că va fi arestată, a sfătuit-o să aplaneze conflictul cu nemţii printr-o retractare. Prinţesa a refuzat categoric: „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă printr-o arestare caraghioasă, care, dacă m-ar ridiculiza pentru totdeauna, i-ar face pe Domniile lor şi ridicoli, şi odioşi, că nu umila mea persoană poate turbura somnul Kaiserului învingător“, îi răspundea ea lui Costache, pe 19 decembrie 1916. În aceeaşi zi, a fost închisă la Hotel Imperial, unde a rămas până pe 24 decembrie, întocmai cât să poate ajunge să petreacă acasă primul Crăciun sub ocupaţie. Munca de caritate De ce era importantă Alexandrina Cantacuzino pentru nemţi? Pentru că ea conducea cel mai mare spital din Bucureşti, organizat sub egida SONFR. Spitalul 113 era subvenţionat de Banca Naţională, fusese instalat în sediul SONFR, din strada Principatele Unite 63 şi avea în îngrijire 700 de bolnavi şi 4.000 de răniţi. Tot aici, erau organizate şi cursuri pentru adulţi, ateliere de mărgele, de coşuri şi rogojini, care îi ţineau ocupaţi pe răniţi şi contribuiau la eforturile de război. În perioada ocupaţiei, când goana după alimente era la ordinea zilei, Alexandrina Cantacuzino a organizat cantine populare, unde hrănea zilnic aproximativ 2.000 de femei şi copii. Printre activităţile sale de război s-a numărat şi ajutorarea a vreo 106 ofiţeri şi soldaţi de a evada din lagărele germane din Bucureşti. Nicolae Iorga nota în „Memorii“ despre preocuparea prinţesei pentru prizonierii de război: „D-na Alexandrina Cantacuzino îmi spune ceva din suferinţile de la Bucureşti. Cu miile, prizonierii români erau aruncaţi în pivniţile de la Saint Frères, cu tificii (n.r. – persoane bolnave de tifos) în mijlocul lor, anume. Ea a osebit o sută optzeci dintre dânşii cari aveau căldură şi a doua zi cu toţii erau morţi“. Foto: Alexandrina Cantacuzino, înconjurată de personalul spitalului 113; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În noiembrie 1917, spitalul a fost rechiziţionat de administraţia de ocupaţie. Momentul a fost reţinut în jurnal de Marghiloman, care se afla şi el în consiliul de conducere al spitalului: „Venind de la Crucea Roşie, aflu că medicul general von Goetz a anunţat pe d-na Săvescu că ni se va lua administraţia spitalului Ortodoxiei «aus politischen Gründen» (n.r. – din motive politice). Cer imediat o întrevedere cu colonelul Hentsch, căci faptul acesta însemnează un semn de neîncredere în Crucea Roşie şi prefer a mă retrage decât a înghiţi asemenea măsuri. Ştirbey e de părerea mea. De altfel, d-na Alex. Cantacuzino, care aleargă în toate părţile, a văzut pe Lupu Kostake şi V. Arion. Amândoi cunoşteau deja măsura luată“. Opunându-se, în zadar, germanilor, prinţesa Cantacuzino şi Zoe Râmniceanu s-au baricadat în spital 12 ore. Degeaba. Pentru eroii neamului După încheierea Primului Război Mondial, munca socială a Alexandrinei s-a orientat către comemorarea eroilor căzuţi pe front. Aşadar, în iunie 1919, la iniţiativa Mitropolitului Moldovei şi cu sprijinul SONFR, s-a decis să se adune fondurile pentru ridicarea, la Mărăşeşti, a unei biserici-mausoleu, în care să fie depuse osemintele câtorva mii de ostaşi. Costul estimat pentru întreaga întreprindere a fost de 7.500.000 de lei, dintre care în primii trei ani, au fost strânşi 2.700.000 de lei. Statul nu a contribuit financiar la ridicarea mausoleului, banii au venit de la Biserică, de la Armată şi de la particulari cu dare de mână. Pe 6 august 1923, s-a pus piatra de temelie şi s-au început lucrările, prilej cu care Alexandrina Cantacuzino a rostit un discurs înflăcărat şi patriotic: „SONFR are o adâncă mulţumire că a îndeplinit menirea de căpetenie ce şi-a luat-o şi că aşează astăzi, graţie dărniciei poporului nostru şi muncii devotate a membrilor săi, piatra ctitorească a acestui locaş de recunoştinţă naţională. Noi, cari reprezintăm o mare operă de educaţie, avem datoria civică a da generaţiilor viitoare putinţa să se reculeagă aci, în acest templu al credinţei şi al vitejiei româneşti“. Mausoleul de la Mărăşeşti a fost construit în perioada 1923-1938, după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Pomponiu. Familie de boieri, cu păcate legionare Alexandrina Cantacuzino, alintată de apropiaţi Didina, s-a născut pe 20 septembrie 1876, în Ciocăneşti, o comună din judeţul Ilfov (care acum se află în judeţul Dâmboviţa). Ambii săi părinţi aveau origini boiereşti: tatăl, locotenent colonelul Theodor Pallady, a fost ofiţer de carieră şi a luptat pe frontul Războiului de Independenţă, fiind decorat în cadrul Forţelor Terestre Române. Prin tată, Alexandrina Cantacuzino se înrudea cu pictorul Theodor Pallady şi cu actriţa Lucia Sturdza-Bulandra, care îi erau veri. Mama sa a fost Alexandrina Kreţulescu, însă aceasta a murit când fiica sa avea 5 ani. Ca urmare, Alexandrina a fost adoptată de o mătuşă, Eliza Ghica, care a trimis-o la studii în Franţa. Foto: Grigore şi Alexandrina Cantacuzino au fost printre primii bucureşteni care au deţinut automobil – unul dintre primele modele de De Dion-Bouton Vis-a-vis – în august 1900; sursa: Alin Ciupală, „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea“ În 1899, s-a căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, unul dintre fiii lui Gheorghe Cantacuzino „Nababul“. Ca urmare a acestei uniuni, Alexandrina va primi titlul de prinţesă, pe care îl va folosi cu mare bucurie cu orice ocazie. Ca şi tatăl său, Grigore a urmat o carieră politică în cadrul Partidului Conservator: a fost ministru, deputat şi senator, precum şi primar al Bucureştiului, în 1913. Alexandrina şi Grigore au avut trei fiii: Gheorghe, care a fost arheolog şi profesor universitar, membru al Academiei Române, Constantin şi Alexandru. Acesta din urmă a fost un avocat, diplomat şi scriitor cunoscut în epocă. Singura lui problemă a fost apartenenţa la Mişcarea Legionară, fiind un apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. Mama sa nu a fost de acord cu opţiunile sale, mai ales după ce acesta a decis să plece să lupte în Războiul Civil Spaniol, de partea lui Franco. De supărare, Alexandrina i-a catalogat deciziile drept „idioate“. Însă şirul acţiunilor nesăbuite ale lui Alexandru nu era nici pe departe pe sfârşite. Suspiciuni de extremism Foto: Alexandru Cantacuzino În 1938, Alxandru Cantacuzino a fost arestat alături de Zelea Codreanu şi alţi lideri legionari, însă a reuşit să evadeze. Din clandestinitate, Cantacuzino a răspândit manifestul din 13 octombrie 1938, „Mişcarea Legionară este hotărâtă să pună capăt îndrăznelilor dlui Călinescu“ – Armand Călinescu fiind ministrul de Interne care declanşase prigoana legionarilor; Călinescu a fost asasinat în Bucureşti, de un comando legionar, pe 21 septembrie 1939. Înainte de a fi arestat şi închis la Râmnicu Sărat, Alexandru Cantacuzino a mai reuşit să pună la cale un complot de înlăturare a regelui Carol al II-lea, care va fi preluat, ulterior, de Horia Sima. A fost arestat pe 28 octombrie şi împuşcat în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, într-o execuţie în masă a elitei legionare. În toată această perioadă de prigonire a fiului său, Alexandrina Cantacuzino a fost ţinută sub supraveghere, condamnată la domiciliu forţat de către regele Carol al II-lea şi acuzată că ar fi ajutat Mişcarea Legionară în ilegalitate. După înlăturarea lui Carol al II-lea, regimul ei de viaţă s-a ameliorat. Au rămas numai suspiciunile privind afinităţile ei legionare, deşi nu au putut fi probate de vreun document. Totuşi, după venirea la putere a lui Ion Antonescu, a devenit o susţinătoare a lui. Alexandrina Cantacuzino a murit pe 12 octombrie 1944 şi a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.

Citeste mai mult: adev.ro/p50rd5