Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate...El a spus:
- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.
Tânarul i-a înmânat pachetul.
-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.
Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.
-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.
Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:
-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sala s-a lasat linistea....Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:
-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!...
Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?...
Din sala, cineva a stigat iritat:
-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!...
Netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...
Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:
-Dau eu 10 pentru acest portret...
Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.
-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...
Sala era în fierbere.
-Dati-i-l lui pentru 10!...Sa trecem la maestri!...La maestri!...
Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:
-10, odata!...10, de doua ori!...
Si, lovind cu ciocanelul în masa:
-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din fata, cineva a zbucnit:
-În sfârsit, putem trece la marea colectie!...
Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:
-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat.
Rumoare în sala:
-Dar tablourile?!...Cum ramâne cu maestrii?!...Colectia?!...
-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...
Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:
-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?!
Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul obtine totul...
Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.
(Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).
Aceasta este adevarata dragoste...
Va rog sa trimiteti acest mesaj la zece persoane si apoi celui de la care l-ati primit.
În ianuarie 1788, o flota engleza, formata din 11 vase, acosta în Botany Bay. Pasagerii (în afara de membrii echipajului) erau detinuti, trimisi sa puna bazele primei colonii penale europene pe continentul de la Antipozi. Iar acesti condamnati de pe "Prima flota" au devenit parintii fondatori ai Australiei.
Pregatirile În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Marea Britanie se afla sub semnul "revolutiilor"-industriala si agrara, a exploziei demografice si a dezvoltarii oraselor. Autoritatile se confrunta însa cu o problema grava:cresterea ratei criminalitatii, în special în mediul urban. Singura modalitate de a elibera închisorile supraaglomerate ale Albionului o constituie trimiterea unei parti din detinuti în colonii. Cum în America de Nord acest lucru nu mai era posibil, trebuia gasita o alta solutie.
Pe 18 august 1786, guvernul britanic lua decizia de a trimite un grup de detinuti în Botany Bay, teritoriul din emisfera sudica descoperit cu câtiva ani mai înainte de James Cook, pentru a pune bazele unei colonii penale. Sarcina organizarii expeditiei a cazut pe umerii ministrului de interne, Lordul Sidney si a adjunctului sau, Evan Nepean. Acestia au început imediat demersurile pentru a asigura cele necesare transportului:vase, echipaje, provizii si desigur... detinuti. Se spera ca voiajul sa înceapa în octombrie 1786, dar o serie de amânari au facut ca termenul sa nu fie respectat.
Pâna în octombrie 1786, peste 200 de marinari se oferisera voluntari pentru expeditia spre Botany Bay, cel ales sa conduca transportul si sa guverneze viitoarea colonie fiind capitanul Arthur Phillip.
Flota, care avea sa plece de la Portsmouth, avea în componenta 11 corabii:doua vase de escorta (Sirius-vasul amiral, Supply), sase vase cu detinuti (Alexander, Charlotte, Friendship, Lady Penrhyn, Prince of Walles, Scarborough), trei vase cu provizii (Borrowdale, Fishburn, Golden Grove). Pe aceste corabii au fost îmbarcate 1420 de persoane, din care:oficialitati-15, marinari, soldati si alti membri ai echipajelor-571, sotii si copii ai marinarilor-46, condamnati-786 (din care, barbati-579, femei-193, copii-14).
Corabiile au fost amenajate pentru a tine deoparte membrii echipajelor de detinuti. Au fost încarcate importante cantitati de hrana (faina, fasole, orez, unt, carne, pâine, brânza, apa, bere etc.), combustibil (carbune si lemn) si munitie. De asemenea din dotarea expeditiei nu au lipsit corturi, carute, praf de pusca, frânghii, hârtie, cuie, seminte, bandaje, instrumente medicale, scânduri, vesela, caramizi, sobe etc. S-au luat inclusiv geamuri pentru ferestre si mobila pentru locuinta guvernatorului.
În ceea ce priveste detinutii ce urmau sa fie îmbarcati, acestia au fost luati din diferite închisori, dar fara a se face selectie, în functie de calitatile si priceperea lor, necesare pentru întemeierea unei colonii. Se aflau printre acestia multi condamnati pentru atitudinea lor politica sau religioasa (partizani ai ideilor revolutionare sau catolici irlandezi), ce contravenea intereselor guvernului britanic. Mai trebuie spus însa ca acesti detinuti erau condamnati pentru delicte precum furturi, înselaciuni, tâlharii, prostitutie, având de efectuat pedepse cuprinse între sapte ani si închisoare pe viata. Nu se gasea nici un condamnat pentru crima sau rapire, întrucât aceste fapte erau pedepsite cu moartea în Anglia. Drumul
Pe 13 mai 1787, "prima flota" ridica pânzele în portul Portsmouth, plecând spre o destinatie foarte putin explorata pâna atunci, cu sanse minime pentru cei aflati la bord de a mai revedea vreodata Anglia, familiile sau prietenii ramasi aici.
Flota ajunge pe 3 iulie în Tenerife, unde îsi reface rezerva de apa si hrana. Peste o saptamâna porneste în traversarea Atlanticului, cu destinatia Rio de Janeiro. Apropierea de tropice determina si schimbarea vremii, umiditatea si caldura din ce în ce mai ridicate facând mari probleme pasagerilor. Soarecii, paduchii, purecii si gândacii fac zile negre celor aflati pe corabii. Câtiva detinuti de pe nava Alexanderse îmbolnavesc si nu pot fi salvati de la moarte. Rezervele de apa si hrana scad atât de mult încât comandantul Phillip este nevoit sa rationalizeze consumul de apa la trei cani pe zi.
În sfârsit, pe 5 august 1787, flota ajunge la Rio de Janeiro. Corabiile sunt reparate si proviziile reîmprospatate. Îmbracamintea infestata cu tot felul de microbi si paraziti este arsa, condamnatilor fiindu-le facute alte haine din saci de orez.
Dupa o luna de sedere în Brazilia, corabiile pornesc din nou la drum, îndreptându-se spre Capul Bunei Sperante, unde ajung pe la mijlocul lunii octombrie. Fiind ultima oprire, sunt încarcate importante cantitati de hrana si apa, condamnatii de pe Friendship fiind mutati pe celelalte corabii spre a face loc acestor rezerve necesare supravietuirii.
În continuare flota este pândita de primejdii. O furtuna violenta o loveste în timp ce se îndrepta spre Tasmania, provocând avarii destul de serioase. Comandantul Philip trece pe nava Supply, cea mai rapida dintre toate si porneste înainte, cu intentia de a pregati terenul pentru restul flotei:sa gaseasca un loc unde sa se poata construi asezarea, cu apa potabila si eventual sa ridice câteva adaposturi. Dupa el urmau sa vina Alexander, Friendship si Scarboruough, care aveau la bord majoritatea condamnatilor barbati, ultimele urmând sa ajunga corabiile de provizii, mai lente, însotite de restul vaselor. Pe 18 ianuarie 1788, Supplyajunge în Botany Bay, a doua respectiv a treia zi ajungând si celelalte corabii.
Astfel lua sfârsit una din cele mai importante expeditii maritime din istorie-11 corabii, cu peste 1.400 de oameni, ce au calatorit timp de 252 de zile, acoperind un traseu de 24.000 de kilometri, fara sa piarda vreun vas. Pe tarm aveau sa debarce, în total, 1373 de persoane, cu 47 mai putine decât plecasera din Portsmouth. În timpul voiajului se nascusera 22 de copii, în timp ce 69 de persoane au murit sau au dezertat. Rata mortalitatii a fost de doar 3%, foarte scazuta daca avem în vedere conditiile în care s-a desfasurat expeditia.
Botany Bay-Port Jackson
Dupa debarcare, nou venitii au constatat ca Botany Bay era departe de descrierea entuziasta facuta de Cook în 1770. Zona era neprotejata, sursele de apa reduse, solul neproductiv. Teritoriul era acoperit cu copaci cu tulpini atât de rezistente, încât topoarele s-au rupt atunci când barbatii au încercat sa-i taie, fiind folosite încarcaturi de praf de pusca pentru a-i doborî. Adaposturile primitive înjghebate s-au prabusit la prima furtuna;exista în acelasi timp si pericolul unui atac din partea aborigenilor, respingerea acestuia putând constitui o problema, în conditiile în care soldatii si marinarii erau în cea mai mare parte a timpului beti!
La câteva zile dupa ce flota ancorase, capitanul Phillip împreuna cu câtiva oameni au pornit cu trei mici ambarcatiuni sa exploreze zonele de la nord de Botany Bay. Dupa doua zile, s-au întors aducând vestea cea buna:gasisera un teritoriu care avea un golf larg si protejat, suficiente rezerve de apa si un sol mai fertil, unde avea sa fie mutata tabara. Acesta era Port Jackson, loc pe care deasemenea James Cook îl observase în timpul calatoriilor sale, dar unde nu se oprise.
În timpul pregatirilor de mutare în Port Jackson, în Botany Bay au poposit doua corabii frantuzesti, aflate într-o expeditie stiintifica, avându-l pe Jean-François de La Perouse drept conducator. Din pacate, francezii n-au avut norocul celor din "flota condamnatilor", majoritatea dintre ei pierzându-si viata într-un naufragiu undeva în insulele Vanuatu.
Pe 26 ianuarie 1788, cele 11 corabii au ridicat din nou pânzele si, pâna seara, au ajuns în Port Jackson, locul în care au ancorat primind numele de Sidney Cove, în onoarea ministrului de interne britanic. Un început dificil
În primele luni dupa stabilirea în Port Jackson, situatia a fost destul de dificila pentru nou venitii. Rezervele de hrana fiind pe sfârsite, era absolut necesar sa înceapa cultivarea terenului. Dar foarte putini dintre condamnati se pricepeau la agricultura si un numar si mai mic era dispus sa se apuce de munca. Asta în conditiile în care gardienii aveau destule probleme de comportamnet si nu mai erau în stare sa mentina disciplina. De aceea, Phillip a fost nevoit sa numeasca supraveghetori din rândul condamnatilor, pentru a putea face ordine. O epidemie de scorbut a complicat si mai mult lucrurile, astfel ca, în octombrie 1788, guvernatorul a fost nevoit sa trimita o corabie la Cape Town dupa provizii si o stricta rationalizare a fost introdusa, furtul hranei fiind condamnat cu spânzurarea.
Pâna la începutul anului 1790, situatia se ameliorase. Fusesera construite adaposturi durabile si pamântul fusese cultivat. Phillip a ales unul dintre condamnati, James Ruse, caruia i-a repatizat un teren pentru a face o ferma. În momentul în care acesta a reusit, altii i-au urmat exemplul.
La mijlocul anului 1790, în Port Jackson a sosit "a doua flota", urmata în 1792 de "a treia flota". În acest moment, populatia coloniei denumita New South Wales, se ridica la 4.221 de persoane, din care 3.099 erau detinutii. Când a sosit a treia flota, spectrul foametei a reaparut, guvernatorul fiind nevoit sa trimita o alta corabie, de aceasta data la Calcutta, pentru a face rost de provizii.
Cu toate aceste probleme, colonia s-a dezvoltat. Multe corabii au început sa opreasca în Sidney Cove pentru a face comert;agricultura a luat avânt, condamnatii care îsi ispaseau pedeapsa primind pamânt pentru a-l cultiva. Sunt puse bazele unei activitati traditionale de pe acest continent, în momentul în care unii dintre ofiteri au început sa creasca oi, pentru a face comert cu lâna. Desi necazurile nu se sfârsisera, ceea ce fusese mai rau trecuse.
În ceea ce priveste aspectul social si juridic, colonia, la recomandarea lordului Sidney, nu a fost organizata ca un lagar de prizonieri, ci ca o entitate civila, în care toate persoanele avea drepturi, care erau aparate de un tribunal. Acest lucru a fost vizibil pentru prima data în momentul în care doi condamnati, Henry si Susanah Kable, l-au reclamat pe capitanul Duncan Sinclair ca le-a furat bunurile, iar curtea l-a obligat sa le înapoieze. Faptul este cu atât mai remarcabil, cu cât în Marea Britanie acest lucru nu ar fi fost posibil! Dar aici, în New South Wales, guvernatorul Phillip a stabilit ca legile sunt valabile pentru toti si a facut tot ceea ce i-a stat în putinta pentru a aduce acest lucru la îndeplinire.
În onoarea celor de pe "flota condamnatilor", ziua în care acestia au acostat în Sidney Cove-26 ianuarie 1788- avea sa devina Ziua Australiei, pentru ca în aceasta zi si în acest loc englezii au întemeiat prima asezare si au început colonizarea continentului situat la antipozi.
Conferința de Pace de la Paris a reprezentat cadrul de negociere pentru semnarea tratatelor de pace între puterile învingătoare și cele învinse în timpul Primului Război Mondial
Pentru România, semnarea Tratatului de la Trianon la 4 iunie 1920 va fi cea de-a doua mare izbândă în minuțioasa și complicata muncă de negociere de la Paris. Semnatarii documentului în numele Regelui Ferdinand au fost ministrul Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu, iar pentru Ungaria, ministrul Gaston de Benard și ambasadorul Alfred Drasche- Lazar de Thorda.
Tratatul de la Trianon are un conținut de 14 părți, 35 de secțiuni și 364 de articole, dintre le redăm mai jos integral pe cele cu referire la România:
“Partea II – Fruntariile Ungariei
Art. 27. Fruntariile Ungariei vor fi fixate după cum urmează:
[…] Cu România: De la punctul mai sus definit, spre est-nord-est şi până la un punct de ales pe râul Mureş la aprox. 3 km 500 m în amonte de podul căii ferate de la Mako la Szeged:
o linie de determinat pe teren; de acolo, spre sud-est,
apoi spre nord-est şi până la un punct de ales la aprox. 1 km la sud de staţia Nagylak .....
Cu România: De la punctul mai sus definit, spre est-nord-est şi până la un punct de ales pe râul Mureş la aprox. 3 km 500 m în amonte de podul căii ferate de la Mako la Szeged: o linie de determinat pe teren; de acolo, spre sud-est,
„Cineva îmi spunea: ai făcut istorie. Nu! Am trăit istorie!“
Întors în ţară, Mircea Carp (90 de ani), vocea de la Radio Europa Liberă, şi-a lansat la Editura Polirom volumul „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!“. Jurnalistul vorbeşte despre marile schimbări politice la care a fost martor activ.
Întors în țară, Mircea Carp (90 de ani), vocea de la Radio Europa Liberă, și-a lansat la Editura Polirom volumul „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!“.
În interviul acordat Ziarului Metropolis, jurnalistul vorbeşte despre experiența de pe front din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, despre marile schimbări politice la care a luat parte, dar şi despre activitatea dusă în afara graniței, în slujba poporului român.
Andrada Văsii: 90 de ani într-o singură carte. A fost greu să îi comprimați într-un volum?
Mircea Carp: A fost greu, dar m-am gândit întotdeauna la Jules Verne care a scris o carte care se chema „Ocolul pământului în 90 de zile“. Așa și eu: am făcut ocolul pământului în 90 de ani, cu toată bogăția lor, cu amintirile transmise de părinții mei și, cum reiese din carte, m-am oprit când am împlinit 90 de ani.
În tot acest timp am avut o viață extrem de variată: am fost băiat de militar, tatăl meu fiind colonel, m-am născut la Gherla, am mers la Botoșani, la Chișinău, la Sibiu – acolo pe unde tatăl meu era trimis ca ofițer. Am avut o viață variată, dar liniștită și frumoasă, într-o perioadă de timp interbelică, în care situația din țară era foarte bună, liniștită. Luptele politice erau altceva…
Lucrurile au degenerat spre sfârșitul anilor ’30, dar a fost o viață bună, din punct de vedere economic, nu numai pentru clasa de mijloc, ci și pentru țăranii care își câștigau viața, lucrul destul de normal.
După aceea a început perioada a treia, perioada războiului, perioada schimbării politice din România, cu abdicarea regelui Carol al II-lea, venirea pe tron a Majestății Sale Regele Mihai, venirea la putere a mareșalului Antonescu – cu legionarii la început, apoi fără legionari -, războiul alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice până departe, la Stalingrad, întoarcerea acasă, schimbarea alianțelor, schimbarea de putere în România – actul de la 23 august, abdicarea mareșalului, condamnarea, ruperea alianței cu Germania, alianța cu marile puteri, chiar și cu Uniunea Sovietică, deși nu ne convenea din punct de vedere spiritual.
A urmat cealaltă perioadă de timp, pe care o descriu în carte așa cum am văzut-o la nivelul meu: uneori poate nu chiar în cele mai înalte cercuri, alteori ca un tânăr elev şi ofițer. După aceea am fost arestat, din fericire puțină vreme – 4 luni și ceva. Unii prieteni au stat în puşcărie ani de zile, iar alții nu s-au mai întors niciodată. După ce am ieșit din închisoare am reușit să fug și a început un alt capitol, cel al exilului: întâi în Austria și după aceea în lumea nouă, America.
A venit momentul trecerii la Vocea Americii, unde am lucrat la Washington. Nu am pornit chiar de jos, ci din postul de crainic. A urmat vizita în România cu președintele Nixon, primul președinte american care a vizitat România, după aceea trecerea la Europa Liberă, întoarcerea în România, până când, într-o bună zi, am închis luminile și m-am reîntors în țară unde mi-am reînceput activitatea, tot așa cum am crezut și cum sunt convins că am făcut întotdeauna: în slujba țării, în slujba poporului meu.
Sunt un adept foarte fidel al credinței noastre religioase, al tronului, al vieții în slujba democrației și libertății. În slujba poporului român. Sunt cetățean român, în suflet am avut România, chiar și atunci când regimul comunist mi-a retras cetățenia.
Mircea Carp
Cât de mult v-a afectat retragerea cetățeniei?
Nu m-a afectat deloc, pentru că mi-o lua un regim în care nu că nu credeam personal, dar pe care nu-l recunoșteam. După părerea mea, cei mai mulţi dintre români au fost nevoiţi să trăiască cu acest regim. Cum și nemții au trăit cu regimul fascist, cum şi polonezii au trăit sub regimul comunist. Dar sunt convins că în suflet gândeau și acționau altfel.
Așa că pe mine nu m-a afectat deloc; mi s-a luat cetățenia… mi s-a luat! Era treaba lor, nu a mea. Atunci când au avut loc evenimentele din decembrie ’89, printre primele decrete s-a numărat şi cel prin care li s-a dat automat cetăţenia celor cărora li se luase în 1954-1955. Nu mi s-a făcut nici bine, nici rău, în afară de faptul că am avut ceea ce am avut dintotdeauna.
Ați dedicat o bună parte din carte carierei militare. Dacă nu ați fi fost militar, ați fi făcut atât de bine față tuturor problemelor?
Activitatea mea militară se trage de la strămoșii mei. Și de la unchii mei. Victor Crețeanu, un unchi al mamei mele, a fost primul director general al Cavaleriei. Tot pe linia mamei sunt urmaș direct al lui Lascăr Catargi. Când Carol I a vrut să demisioneze, oarecum mâhnit de viața politică din România, Lascăr Catargi i-a spus pe graiul moldovenesc: „Păi, aiasta, maiestate, nu se poate!“. Sunt convins că nu a fost singurul care l-a sfătuit, dar a fost unul din sfătuitorii principali. Am avut această înclinație către militărie, fiind o perioadă în care milităria era și un element social în țară.
Am urmat Liceul Militar, după care am intrat în școala militară. Ulterior, am fost trimis în Germania, cu alți 60 de aspiranți. Eram aliați de război cu Germania și eram trimiși să învățăm noul stil de luptă al anilor ’40-’44 şi armamentul. M-am întors acasă, iar mulți dintre noi au vrut să meargă pe frontul de Est, mai mult împotriva bolșevismului decât împotriva Uniunii Sovietice. Dar nu li s-a permis și li s-a explicat că noi am fost trimiși în Germania să învățăm, deci era timpul ca și noi să îi învățăm pe alții, în Armata Română.
Ne-a prins Actul de la 23 august, deși mulți tineri aveau o simpatie deosebită față de mareșalul Antonescu. Totuși, mareșalul era comandantul suprem, comandantul de căpetenie al Armatei. Am urmat Actul de la 23 august și am plecat pe front, în Ardealul de Nord. Acesta a fost un obiectiv al nostru chiar când ne luptam în Răsărit. Îmi aduc aminte că de câte ori era ocazia la o manifestare, tinerii studenți totdeauna aveau grijă să scandeze „Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!“ pentru că era sufletul nostru.
Să vorbim despre perioada în care ați luptat alături de sovietici. Ați avut chiar un moment în care tacticile dumneavoastră difereau de cele adoptate de ei. Mă refer la momentul luptei de la Târnăveni şi la confruntarea cu nemții.
Noi am vrut să nu sacrificăm mai multe vieți inutile, în lupte care puteau să aștepte momentul prielnic. Sovieticii din divizia care era cu noi au încercat să străpungă linia germană de două ori. Constatând că nu pot, au adunat pur și simplu alte regimente și au pornit la atac sub ploaia de proiectile germane.
Au lăsat tancuri distruse în dreapta, morți în stânga, au lăsat tunuri, dar au câștigat bătălia, ceea ce nu era greu, pentru că rezistența germană de acolo era foarte redusă. Mi-aduc aminte că generalul rus a spus că „așa se câștigă o bătălie“. După părerea noastră, o bătălie trebuia câștigată cu ceva cap și cu cât mai puține victime. Erau soldați români. Sigur că știam că fiecare poate să moară în 10 secunde sau o oră, dar rușii, având imensitatea pe care o aveau (de altfel, era o metodă pe care au folosit-o atât în primul Război Mondial și în cel din Balcani), își sacrificau oamenii ca să câștige bătălii.
Ați avut parte și de momente mai relaxate pe front. Cum a fost când ați vrut să faceți rost de bere de la Cluj?
Nu au fost poate întotdeauna haioase, dar au fost frumoase din alte puncte de vedere şi mă refer la tot drumul pe care l-am făcut de când am intrat în Ardeal, pe la Lara, pe la Luduș, în regiuni viticole. Eram primiți cu flori de populația pe care o eliberam din Ardealul de Nord şi cu sticle de vin cu care ne animam spiritele. Momentul cu berea a fost o nebunie tinerească.
Nu pleci chiar așa după niște bere, când poți să stai liniștit după ce te-ai bătut nu știu câte zile. Când ai 20 de ani ți se pare că ești matur. Ne-am dus să bem o berem fără să avem admirația nici unei fete în jur, doar admirația colonelului care era mirat că mă duc după bere la Cluj când aș fi putut să mă odihnesc.
Ați avut și momente în care ați fost invitat să faceți parte din Partidul Comunist, dar ați refuzat. La Sibiu, maiorul Dobre v-a făcut o propunere. De ce nu ați acceptat?
Am refuzat, pentru că totul era împotriva firii mele. Mă consideram un român bun, mă trăgeam dintr-o familie care dăduse mult țării și nu credeam în niciunul din principiile comuniştilor. Nu credeam că pot să fiu împotriva religiei mele creștine, ceea ce comuniști propovăduiau.
Nu credeam într-o altă formă de guvernământ pentru țara mea decât monarhia, regalitatea. Nu înseamnă că exclud și o formă de guvernământ republicană, dar o formă de guvernământ impusă la putere de către voința poporului, nu prin ridicare de sabie de către un ocupant. Credeam în proprietatea privată, fiecare om avea dreptul, puțin sau mult. Credeam şi în alte principii care nu corespundeau deloc cu ceea ce îmi cerea dl. maior Dobre și ceea ce, desigur, îmi cerea Partidul Comunist.
Mircea Carp
Aţi fost arestat, în urma unei călătorii făcute pentru a-l întâlni pe Mimi Ghica. A început apoi lungul șir de anchete la Interne, Văcărești. Cum a fost această perioadă?
Într-un fel mă simțeam foarte clar în aceeași luptă pe care o dusesem mai înainte pe frontul de Vest şi în aceeași luptă pe care am dus-o în libertate, pentru ceea ce credeam eu: democrație, regalitate, popor. Pentru mine, închisoarea a fost o continuare a acestei activități, a acestei stări de spirit. Trebuie să recunosc, mereu fac acest lucru cu toată sinceritatea, am stat numai patru luni și ceva în închisoare spre deosebire de alți camarazi de-ai mei sau preoți, muncitori, țărani care au fost închiși, schingiuți. Unii au murit.
Am avut protecția lui Dumnezeu şi nu am trecut prin aceste grozăvii. Am luat bătaie, am stat închis, am fost supus unor anchete interminabile. Nu știam nici cu o oră înainte dacă nu mă ia din nou la anchetă sau dacă mă mută la altă închisoare.
Mircea Carp
Am avut mare noroc când au dat drumul unui grup de la închisoarea Văcărești. Trebuia să fim mutați de la Văcărești la Pitești. La ora aceea, Piteștiul nu însemna nimic. Nu ne-a îngrozit faptul că urma să ne mute la Pitești, pentru că nu știam ce urma să devină.
Ne-au lăsat în libertate și n-am avut voie să părăsim Bucureștiul. Stau și mă gândesc de atâtea ori că un singur ordin dat de cineva putea să îmi schimbe viața complet: dacă mă trimitea la Pitești, unde intrai în acea îngrozitoare închisoare, cu încercările de reeducare ș.a.m.d.
Dar eu am ieșit din închisoare. Apoi am avut noroc din alte cercuri, ca să plec în străinătate și să fiu de ajutor celor care deja începuseră lupta de acolo, pentru eliberarea țării. Eliberarea a însemnat întotdeauna și democrație, pentru că fără democrație nu are același efect. Poți fi liber dar să nu ai, în același timp, un sistem politic și de viață care să te conducă în libertate şi în care munca și sufletul tău să conteze.
Plecarea în afara țării a fost un lung șir de concordanțe fericite? Ați primit ajutor din partea cunoscuților, prietenilor și necunoscuților?
Sigur că da. Eu sunt un optimist. M-am născut în luna ianuarie, în zodia Vărsătorului, care mereu vede paharul pe jumătate plin, mai degrabă decât gol. Vă povestesc un incident care nu apare în carte, petrecut la eliberarea Ardealului. Noi, unitatea a 4-a, am eliberat Careii Mari, ultima bucățică de pământ românesc, la 25 octombrie. Armata a făcut-o cadou regelui, iar mai târziu a devenit Ziua Armatei.
Am ajuns dincolo, în Ungaria și, cum se spune, ne-am lins rănile și ne-am pregătit pentru alte acțiuni. A doua zi după ce am ajuns acolo, eu am fost încartiruit într-o casă a doi unguri, erau doi țărani mai în vârstă. După aceea mi s-a spus să mă duc la Careii Mari și să aduc Trenul de Luptă, adică Unitatea de Aprovizionare. În casa aceasta era și o fată tânără de vreo 16 ani. Eu o remarcasem când m-am încartiruit.
M-am gândit că fata are părinții la Careii Mari, dar aceștia au trimis-o la rudele din Ungaria, deoarece credeau că armata sovietică nu va face și acolo aceleași atrocități. Am spus că dacă se închid acum frontierele, fata rămâne în Ungaria și poate că nu va avea nicio ocazie să își vadă familia. Atunci, tot ca o nebunie de tinerețe, m-am întors și le-am spus unchilor că, dacă ei îmi dau voie, o iau pe fată cu mine cu mașina și o duc la părinții ei.
Vă puteți închipui fața celor doi bătrâni: un tânăr, ofițer român și o fată tânără. L-am spus „văd pe fața voastră la ce vă gândiți, aveți perfectă dreptate, dar nu se va întâmpla nimic. Dacă nu o scoateți acum, va rămâne cu dumneavoastră. Poate multă vreme, pentru că frontierele se închid“. După mult timp și-au dat consimțământul, am îmbrăcat-o în soldat român, am urcat-o într-un jeep și am trecut cu bine.
Sinceritate și curaj
Patru ani mai târziu, sunt prins la frontiera dintre Ungaria și Austria încercând să mă refugiez. Sunt luat, dus la poliția gării, port o discuție, ei constată că nu sunt ungur şi că nu știu decât românește și nemțește. Un comisar care avea banderolă roșie mi-a spus să mă duc la cantina gării, să consum ceva. Asta după ce avusesem cu el o scurtă discuție în care am recunoscut că sunt ofițer român fugit şi că am fost închis. Am cerut o pălincă, un cârnat pe care nu l-am mâncat, deoarece îmi stătea în gât; știam că era sfârșitul, întorsul în țară.
După aceea, un jandarm tânăr mi-a făcut semn să mă duc la el. După ce s-a uitat la mine mi-a spus în nemțește „nu știu dacă am văzut în viața mea un idiot mai mare sau un om mai brav ca dumneata.“ I-am mărturisit că am învățat lecția: dacă nu spun acum, spun la securitatea maghiară. Mi-a spus că, deoarece vorbesc perfect nemțește, sunt neamț din Iugoslavia. Frontiera acolo era formată din Iugoslavia, Austria și Ungaria și aveau ordin ca toți nemții din Iugoslavia să fie lăsați să plece.
Concluzia? Eu am făcut un bine cu patru ani înainte într-un loc din nordul Ungariei. Şi a venit recompensa, nu de la aceeași persoană, nu de la părinții ei, ci de la cu totul altcineva. Recunoștința vine de altundeva. Nu vine aproape întotdeauna de la persoana pe care ai ajutat-o.
Mircea Carp
În America ați ajuns cu vaporul. La debarcare ați fost întâmpinat de o mare de oameni îmbrăcați în haine arabe. A fost un șoc cultural pentru un om venit dintr-un regim al opresiunilor?
Da, întâi am fost teribil de surprins, deoarece era duminică și străzile erau pline de cămile şi de arabi pe cai. Prima impresie, ca să spun așa? Am înnebunit! „Eu sunt într-o țară arabă aici?“. Profesorul Mănuilă, care m-a primit la debarcader, mi-a explicat că e vorba despre o organizație masonică americană, care, din amuzament, mai joacă diferite jocuri şi roluri.
Această organizație este pe tot cuprinsul Statelor Unite, se numeşte Shriners și este extrem de înclinată să ajute oameni (susțin spitale, cămine pentru copii sau oameni refugiați în America, fiind o organizație filantropică de primul plan). După explicațiile acestea am zis că într-adevăr am ajuns în America.
A urmat perioada în care ați vorbit la Vocea Americii. Pentru prima oară crainic. Spuneați, în carte, că tot timpul ați fost conștient că vă adresați direct fraților români.
Da, din prima zi a fost așa. În sufletul meu am trăit toată viața românește. Am fost căsătorit cu o nemțoaică, mama băiatului meu, o femeie excepțională care s-a atașat obiceiurilor noastre. Toată viața mea era concentrată pe România. Bine, să nu exagerez. Dacă beam o cafea la New York nu mă gândeam în acel moment la România, dar era vorba de ceva românesc la o știre sau la altceva.
Când am intrat prima oară în studio, primul gând pe care l-am avut a fost că eu mă adresez celor de acasă. Înainte să intru în studio, doar citeam ştirile. De data aceasta, era ceva nou, adică era prima mea convorbire cu poporul român. Cu vremea, acest sentiment nu a mai fost la fel de intens, dar a rămas acolo. Mereu mă gândeam că o știre care privea România sau o altă țară cu regim comunist era auzită. Tot timpul am trăit cu acest sentiment, până am stins lumina. După aceea am crezut că s-a terminat, dar nu era așa.
La cutremurul din ’77 v-ați întors în țară.
Prima oară m-am întors cu Nixon, după aceea din nou cu secretarul de stat, apoi cu Ford și la cutremur. Cutremurul a fost sâmbătă spre duminică noaptea. Nu eram acolo, ci la München, fiind ziua mea liberă. Băiatul meu, Mihai, care era foarte atașat de România, (deși jumătate-jumătate este mai român decât românii, dacă pot spune așa), asculta Europa Liberă. A bătut la ușa dormitorului meu, mi-a spus că este cutremur în România și am sărit din pat.
Nu a trecut jumătate de oră și am primit telefon de la Washington să mă duc în România. Nu ateriza niciun avion în București, așa că am luat mașina și am venit cu colegul meu. Ne-am oprit la Craiova. Am văzut distrugerile de acolo și am venit în București. La un moment dat, când am văzut tancurile am avut impresia că suntem pe front. Toate acestea erau și pentru pază, dar și pentru pietre și bolovani.
Am trăit momente de mare emoție, deoarece era Bucureștiul meu. Mă durea. Pe stradă, lumea asculta Europa Liberă, ceea ce era o realitate, dar nimeni nu se mai agita de acest lucru. Până la venirea lui Ceaușescu din Africa, oamenii ascultau Europa Liberă. Am stat o săptămână acolo.
Întâmplări din activitatea de corespondent în România?
Îmi aduc aminte de momentul în care a venit Brejnev prima oară, după ce s-au reîncălzit relațiile cu Moscova. În general, cele 14 emisiuni în România au fost mereu legate de relațiile româno-americane. Doar la venirea lui Brejnev a fost altceva. Mi s-a dat viză și am alergat cu mașinile după Brejnev și Ceaușescu de la statuia lui Lenin, unde au depus o coloană de flori, până la Academia Militară. Patru locuri unde alergam din 10 în 10 minute să vedem cum depun flori și să prindem momentul. Uneori a fost lucruri importante, alteori lucruri mai puțin importante.
De câte ori v-ați întors în țară ați afirmat, în carte, că știați că sunteți ascultat. Peste ani și ani l-ați întâlnit pe BAU. Cine era BAU?
Știam. Chiar glumeam cu cei de la recepție. La un moment dat când coboram din cameră, întotdeauna ceream cartea de telefoane care nu se găsea decât acolo și spuneam „unde sunt ochelarii mei? Te rog spune-mi tu care este numărul de telefon la numele Carp Evelina, mătușa mea“.
Am făcut de vreo două ori lucrul acesta, iar într-o bună dimineață, cel de la recepţie îmi spune: „domnul Carp, mereu vă uitați ochelarii?“ Le-am răspuns aşa: „Nu-i uit, dar să nu dați sfoară în țară că mă urmăriţi, pentru că nu mă interesează. Să știți de la început“. La un moment dat, am vrut să văd dacă mi se deschide valiza. Cum faci lucrul acesta? Iei un fir de păr și te întorci peste o oră sau cinci. Problema era că nu-mi mai aduceam aminte unde l-am lăsat.
Așa că într-o zi, când am plecat de acolo, am deschis valiza și am lăsat-o pe birou pe masă, iar pe o masă am scris. „Bau! V-am văzut“. Peste ani am aflat de la ei cum făceau lucrurile: fotografiau cu multă atenție și pe baza fotografiilor refăceau cu exactitate conținutul valizei.
Mircea Carp
Ani de zile mai târziu, la Europa Liberă, Noel Bernard (n.r. fostul director) mă cheamă la el și pe o canapea văd un domn mai rotofei, pe domnul Bau. Era unul din agenții care fuseseră în cameră la mine atunci, şi care acum se refugiase. Ajuns la Europa Liberă, povestea întâmplările lui. Printre altele se număra şi aceasta. S-au amuzat și ei puțin de foaia pe care le-am lăsat-o. Atunci, unul dintre ei a vrut să scrie „și noi pe tine“, dar unul mai deștept i-a zis să o lase așa cum e.
Nu era chiar sigur să lucrați la Europa Liberă. Toată lumea știe despre moartea lui Noel Bernard, cea a lui Vlad Georgescu, despre atentatul cu umbrela, cu iradiațiile.
Sigur că aveam gândurile mele. Eram recăsătorit, aveam un băiat, știam lucrurile acestea. Mergeam, îmi vedeam de treabă, stăteam de vorbă cu cei care veneau din țară. Pur și simplu trăiam viața mea. Nu eram dispus să mă las chinuit de cei de la Securitate. Nici astăzi nu se știe 100% dacă Bernard sau Vlad Georgescu au fost omorâți. Noi credem că da, însă nu se ştie adevărul. Probabil că undeva există nişte hârtii şi cineva cunoaşte răspunsul.
Când a fost aniversarea de 50 de ani a Europei Libere, Iliescu era președinte. Acesta a chemat personalul la Cotroceni pentru a sărbători evenimentul. Unul dintre noi l-a întrebat ce se întâmplă cu atentatul împotriva clădirii și ce se întâmplă cu morțile celor doi și ale altora, ce se întâmplă cu faptul că Monica Lovinescu a fost bătută. Iliescu a spus că ei cercetează încă și că foarte curând o să avem informații. Nici peste 10 ani nu știm oficial, nimic, dar bănuim că așa s-a întâmplat.
Mircea Carp
Am lucrat în tandem cu Noel Bernard foarte bine, eu cu experiența de la Vocea Americii, el de la Europa. Cred că pe undeva, dacă a fost omorât, la Vlad Georgescu a fost o răzbunare. Poate era o răzbunare a faptului că, fiind un refugiat nou, ducea o activitate împotriva regimului. În orice caz, nimeni dintre noi nu știe. Cine scrie cărți face nu numai o greșeală, dar și un rău. Dacă într-o bună zi se va descoperi că n-a fost omorât de ei, pentru că și asta e posibil, atunci nu este bine.
Eu nu vorbesc niciodată despre revoluție, ci despre evenimentele din decembrie. Asta nu înseamnă că eu contest revoluția. Nu contest nimic, dar nu am încă dovezi, dacă a fost sau n-a fost o revoluție. Au fost oameni care au murit, care s-au sacrificat. Dar cine i-a sacrificat? Sau a fost într-adevăr o revoluție? Atunci mă ascund în spatele frazei : evenimentele din ’89.
Mircea Carp
Exil sau disidență ?
La mine a fost întotdeauna un exil. Deși un exil cu 14 călătorii în România. Eu nu m-am mișcat de pe poziția mea de exilat, pentru că, da, am fost exilat. Şi am trăit așa. Când mi s-a oferit posibilitatea să mă duc cu primele președinte în România, era foarte ispititor. Am rezistat și am zis că nu mă duc. Eram în vacanță și am fost chemat. „The boss is going to Romania“. „So what. Eu sunt în vacanță, tot serviciul funcționează“. Am vrut să dau o atmosferă de calm profesionist. „Te duci acolo?“. „Nu mă duc!“. „Dacă ți se cere, te duci!“. ,,Dacă mi se cere, să se aducă aminte că eu am fost condamnat politic, am nevastă, am copil“. „Vei fi pe lista de protocol“.
Eu am cerut să primesc pașaport diplomatic, dar nu am putut primi decât unul de protocol, din delegația președintelui. Te gândești că te întorci în România, dar am așteptat 10 zile să îmi vină viza. Departamentul american a anunțat că dacă nu îmi vine viza i se retrage viza corespondentului Agerpress, așa că în 24 de ore am primit viza mea.
Tovarășul Nixon la București
Tocmai avusese loc zborul Apollo și eram jurnalist sub semnul Vocea Americii. 25% dintre oamenii de pe stradă se opreau fără nici o jenă să stea de vorbă cu mine, pe mai mulți i-am întrebat ce cred despre vizita lui Nixon. Unul dintre ei a spus: „abia așteptăm să îl vedem pe tovarășul Nixon!“. Adjunctul meu de acolo a vrut să taie, dar nu a tăiat nimic. Era vorba unui om de pe stradă care dă un interviu. Am şi păstrat banda.
Cine este Mircea Carp
Mircea Carp (n. 1923, Gherla) este glasul care s-a auzit ani la rând la „Europa Liberă“ sau „Vocea Americii“. Plecat în 1948 din România comunistă, a ajuns mai întâi în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite, unde a lucrat pentru postul de radio „Vocea Americii“.
Dupa 22 de ani a revenit în Europa, la München, şi a continuat să transmită un timp pentru „Vocea Americii“, apoi s-a transferat la „Europa Liberă“, unde a rămas până la încheierea activităţii, în 1995. De-a lungul carierei sale, Mircea Carp a cunoscut oameni şi a relatat evenimente de importanţă istorică: l-a însoţit în calitate de corespondent special pe Richard Nixon, primul preşedinte american care a vizitat România, a realizat reportaje despre cutremurul din 1977, dar şi despre evenimentele din 1989.
(sursa CV – www.polirom.ro)
Foto credit: Alexandra Burloiu
Topul celor mai vândute eBook-uri Polirom în 2013
Parinoush Saniee, „Cel care mă aşteaptă’’
Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă!’’
Sophie Kinsella, „Am numărul tău’’
Lev Tolstoi, „Anna Karenina’’
F.S. Fitzgerald, „Marele Gatsby’’
F.M. Dostoievski, „Idiotul’’
Siri Hustvedt, „O vară fără bărbaţi’’
N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii’’
Ian McEwann, „Solar’’
John Fowles, „Magicianul’’
Cele mai noi titluri editate în format digital
Thomas Mann, „Iosif şi fraţii săi ‘’(vol. I, vol. II, vol. III)
Victor Suvurov, „Numele ei era Tatiana’’
Aurora Liiceanu, „Legături de sânge. Povestea Ioanei’’
Regina Maria a României, „Însemnări zilnice’’. Volumul al VIII-lea (1 ianuarie-31 decembrie 1926)
Carson McCullers, „Inima-i un vînător singuratic’’
Magda Cârneci, „Artele plastice în România 1945-1989. Cu o addenda 1990-2010’’
