Istorie și Literatură

sâmbătă, 2 iunie 2018

Țara cu istoria scrisa in propriul ei aur

Un important om de stiinta german,

afirmatii incredibile despre Romania!

Barbara Deppert Lippitz este un reputat om de stiinta din Germania, care si-a aratat admiratia pentru poporul roman. intr-un interviu, aceasta a vorbit despre importanta aurului in istoria tarii noastre.

„Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Poporul roman, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ.

Vezi și

Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur”, a declarat Barbara Deppert Lippit.

https://caplimpede.ro/un-important-om-de-stiinta-german-afirmatii-incredibile-despre-romania-sunteti-singura-tara-din-europa-care/

joi, 3 mai 2018

Flota condamnaţilor

În ianuarie 1788, o flota engleza, formata din 11 vase, acosta în Botany Bay. Pasagerii (în afara de membrii echipajului) erau detinuti, trimisi sa puna bazele primei colonii penale europene pe continentul de la Antipozi. Iar acesti condamnati de pe "Prima flota" au devenit parintii fondatori ai Australiei.

Pregatirile
În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, Marea Britanie se afla sub semnul "revolutiilor"-industriala si agrara, a exploziei demografice si a dezvoltarii oraselor. Autoritatile se confrunta însa cu o problema grava:cresterea ratei criminalitatii, în special în mediul urban. Singura modalitate de a elibera închisorile supraaglomerate ale Albionului o constituie trimiterea unei parti din detinuti în colonii. Cum în America de Nord acest lucru nu mai era posibil, trebuia gasita o alta solutie.

Pe 18 august 1786, guvernul britanic lua decizia de a trimite un grup de detinuti în Botany Bay, teritoriul din emisfera sudica descoperit cu câtiva ani mai înainte de James Cook, pentru a pune bazele unei colonii penale. Sarcina organizarii expeditiei a cazut pe umerii ministrului de interne, Lordul Sidney si a adjunctului sau, Evan Nepean. Acestia au început imediat demersurile pentru a asigura cele necesare transportului:vase, echipaje, provizii si desigur... detinuti. Se spera ca voiajul sa înceapa în octombrie 1786, dar o serie de amânari au facut ca termenul sa nu fie respectat.

Vezi și

Pâna în octombrie 1786, peste 200 de marinari se oferisera voluntari pentru expeditia spre Botany Bay, cel ales sa conduca transportul si sa guverneze viitoarea colonie fiind capitanul Arthur Phillip.
Flota, care avea sa plece de la Portsmouth, avea în componenta 11 corabii:doua vase de escorta (Sirius-vasul amiral, Supply), sase vase cu detinuti (Alexander, Charlotte, Friendship, Lady Penrhyn, Prince of Walles, Scarborough), trei vase cu provizii (Borrowdale, Fishburn, Golden Grove). Pe aceste corabii au fost îmbarcate 1420 de persoane, din care:oficialitati-15, marinari, soldati si alti membri ai echipajelor-571, sotii si copii ai marinarilor-46, condamnati-786 (din care, barbati-579, femei-193, copii-14).
Corabiile au fost amenajate pentru a tine deoparte membrii echipajelor de detinuti. Au fost încarcate importante cantitati de hrana (faina, fasole, orez, unt, carne, pâine, brânza, apa, bere etc.), combustibil (carbune si lemn) si munitie. De asemenea din dotarea expeditiei nu au lipsit corturi, carute, praf de pusca, frânghii, hârtie, cuie, seminte, bandaje, instrumente medicale, scânduri, vesela, caramizi, sobe etc. S-au luat inclusiv geamuri pentru ferestre si mobila pentru locuinta guvernatorului.

În ceea ce priveste detinutii ce urmau sa fie îmbarcati, acestia au fost luati din diferite închisori, dar fara a se face selectie, în functie de calitatile si priceperea lor, necesare pentru întemeierea unei colonii. Se aflau printre acestia multi condamnati pentru atitudinea lor politica sau religioasa (partizani ai ideilor revolutionare sau catolici irlandezi), ce contravenea intereselor guvernului britanic. Mai trebuie spus însa ca acesti detinuti erau condamnati pentru delicte precum furturi, înselaciuni, tâlharii, prostitutie, având de efectuat pedepse cuprinse între sapte ani si închisoare pe viata. Nu se gasea nici un condamnat pentru crima sau rapire, întrucât aceste fapte erau pedepsite cu moartea în Anglia.

Drumul
Pe 13 mai 1787, "prima flota" ridica pânzele în portul Portsmouth, plecând spre o destinatie foarte putin explorata pâna atunci, cu sanse minime pentru cei aflati la bord de a mai revedea vreodata Anglia, familiile sau prietenii ramasi aici.

Flota ajunge pe 3 iulie în Tenerife, unde îsi reface rezerva de apa si hrana. Peste o saptamâna porneste în traversarea Atlanticului, cu destinatia Rio de Janeiro. Apropierea de tropice determina si schimbarea vremii, umiditatea si caldura din ce în ce mai ridicate facând mari probleme pasagerilor. Soarecii, paduchii, purecii si gândacii fac zile negre celor aflati pe corabii. Câtiva detinuti de pe nava Alexanderse îmbolnavesc si nu pot fi salvati de la moarte. Rezervele de apa si hrana scad atât de mult încât comandantul Phillip este nevoit sa rationalizeze consumul de apa la trei cani pe zi.

În sfârsit, pe 5 august 1787, flota ajunge la Rio de Janeiro. Corabiile sunt reparate si proviziile reîmprospatate. Îmbracamintea infestata cu tot felul de microbi si paraziti este arsa, condamnatilor fiindu-le facute alte haine din saci de orez.

Dupa o luna de sedere în Brazilia, corabiile pornesc din nou la drum, îndreptându-se spre Capul Bunei Sperante, unde ajung pe la mijlocul lunii octombrie. Fiind ultima oprire, sunt încarcate importante cantitati de hrana si apa, condamnatii de pe Friendship fiind mutati pe celelalte corabii spre a face loc acestor rezerve necesare supravietuirii.

În continuare flota este pândita de primejdii. O furtuna violenta o loveste în timp ce se îndrepta spre Tasmania, provocând avarii destul de serioase. Comandantul Philip trece pe nava Supply, cea mai rapida dintre toate si porneste înainte, cu intentia de a pregati terenul pentru restul flotei:sa gaseasca un loc unde sa se poata construi asezarea, cu apa potabila si eventual sa ridice câteva adaposturi. Dupa el urmau sa vina Alexander, Friendship si Scarboruough, care aveau la bord majoritatea condamnatilor barbati, ultimele urmând sa ajunga corabiile de provizii, mai lente, însotite de restul vaselor. Pe 18 ianuarie 1788, Supplyajunge în Botany Bay, a doua respectiv a treia zi ajungând si celelalte corabii.
Astfel lua sfârsit una din cele mai importante expeditii maritime din istorie-11 corabii, cu peste 1.400 de oameni, ce au calatorit timp de 252 de zile, acoperind un traseu de 24.000 de kilometri, fara sa piarda vreun vas. Pe tarm aveau sa debarce, în total, 1373 de persoane, cu 47 mai putine decât plecasera din Portsmouth. În timpul voiajului se nascusera 22 de copii, în timp ce 69 de persoane au murit sau au dezertat. Rata mortalitatii a fost de doar 3%, foarte scazuta daca avem în vedere conditiile în care s-a desfasurat expeditia.

Botany Bay-Port Jackson
Dupa debarcare, nou venitii au constatat ca Botany Bay era departe de descrierea entuziasta facuta de Cook în 1770. Zona era neprotejata, sursele de apa reduse, solul neproductiv. Teritoriul era acoperit cu copaci cu tulpini atât de rezistente, încât topoarele s-au rupt atunci când barbatii au încercat sa-i taie, fiind folosite încarcaturi de praf de pusca pentru a-i doborî. Adaposturile primitive înjghebate s-au prabusit la prima furtuna;exista în acelasi timp si pericolul unui atac din partea aborigenilor, respingerea acestuia putând constitui o problema, în conditiile în care soldatii si marinarii erau în cea mai mare parte a timpului beti!

La câteva zile dupa ce flota ancorase, capitanul Phillip împreuna cu câtiva oameni au pornit cu trei mici ambarcatiuni sa exploreze zonele de la nord de Botany Bay. Dupa doua zile, s-au întors aducând vestea cea buna:gasisera un teritoriu care avea un golf larg si protejat, suficiente rezerve de apa si un sol mai fertil, unde avea sa fie mutata tabara. Acesta era Port Jackson, loc pe care deasemenea James Cook îl observase în timpul calatoriilor sale, dar unde nu se oprise.

În timpul pregatirilor de mutare în Port Jackson, în Botany Bay au poposit doua corabii frantuzesti, aflate într-o expeditie stiintifica, avându-l pe Jean-François de La Perouse drept conducator. Din pacate, francezii n-au avut norocul celor din "flota condamnatilor", majoritatea dintre ei pierzându-si viata într-un naufragiu undeva în insulele Vanuatu.

Pe 26 ianuarie 1788, cele 11 corabii au ridicat din nou pânzele si, pâna seara, au ajuns în Port Jackson, locul în care au ancorat primind numele de Sidney Cove, în onoarea ministrului de interne britanic.

Un început dificil
În primele luni dupa stabilirea în Port Jackson, situatia a fost destul de dificila pentru nou venitii. Rezervele de hrana fiind pe sfârsite, era absolut necesar sa înceapa cultivarea terenului. Dar foarte putini dintre condamnati se pricepeau la agricultura si un numar si mai mic era dispus sa se apuce de munca. Asta în conditiile în care gardienii aveau destule probleme de comportamnet si nu mai erau în stare sa mentina disciplina. De aceea, Phillip a fost nevoit sa numeasca supraveghetori din rândul condamnatilor, pentru a putea face ordine. O epidemie de scorbut a complicat si mai mult lucrurile, astfel ca, în octombrie 1788, guvernatorul a fost nevoit sa trimita o corabie la Cape Town dupa provizii si o stricta rationalizare a fost introdusa, furtul hranei fiind condamnat cu spânzurarea.

Pâna la începutul anului 1790, situatia se ameliorase. Fusesera construite adaposturi durabile si pamântul fusese cultivat. Phillip a ales unul dintre condamnati, James Ruse, caruia i-a repatizat un teren pentru a face o ferma. În momentul în care acesta a reusit, altii i-au urmat exemplul.

La mijlocul anului 1790, în Port Jackson a sosit "a doua flota", urmata în 1792 de "a treia flota". În acest moment, populatia coloniei denumita New South Wales, se ridica la 4.221 de persoane, din care 3.099 erau detinutii. Când a sosit a treia flota, spectrul foametei a reaparut, guvernatorul fiind nevoit sa trimita o alta corabie, de aceasta data la Calcutta, pentru a face rost de provizii.

Cu toate aceste probleme, colonia s-a dezvoltat. Multe corabii au început sa opreasca în Sidney Cove pentru a face comert;agricultura a luat avânt, condamnatii care îsi ispaseau pedeapsa primind pamânt pentru a-l cultiva. Sunt puse bazele unei activitati traditionale de pe acest continent, în momentul în care unii dintre ofiteri au început sa creasca oi, pentru a face comert cu lâna. Desi necazurile nu se sfârsisera, ceea ce fusese mai rau trecuse.

În ceea ce priveste aspectul social si juridic, colonia, la recomandarea lordului Sidney, nu a fost organizata ca un lagar de prizonieri, ci ca o entitate civila, în care toate persoanele avea drepturi, care erau aparate de un tribunal. Acest lucru a fost vizibil pentru prima data în momentul în care doi condamnati, Henry si Susanah Kable, l-au reclamat pe capitanul Duncan Sinclair ca le-a furat bunurile, iar curtea l-a obligat sa le înapoieze. Faptul este cu atât mai remarcabil, cu cât în Marea Britanie acest lucru nu ar fi fost posibil! Dar aici, în New South Wales, guvernatorul Phillip a stabilit ca legile sunt valabile pentru toti si a facut tot ceea ce i-a stat în putinta pentru a aduce acest lucru la îndeplinire.
În onoarea celor de pe "flota condamnatilor", ziua în care acestia au acostat în Sidney Cove-26 ianuarie 1788- avea sa devina Ziua Australiei, pentru ca în aceasta zi si în acest loc englezii au întemeiat prima asezare si au început colonizarea continentului situat la antipozi.

duminică, 4 martie 2018

Prinţesa care s-a luptat pentru drepturile femeii

Prima feministă româncă cunoscută

din SUA până-n India.

Chestia femeii e o chestie foarte serioasă“ era o propoziţie – cu toate variaţiile posibile – care apărea frecvent, în interbelic, în conversaţiile despre emancipare. Alexandrina Cantacuzino a luat chestiunea în propriile mâini, şi-a dedicat viaţa pentru ca femeia să fie eliberată din chingile lumii patriarhale şi a ajuns prima feministă româncă cunoscută din SUA până-n India.
„«E imposibil, e imposibil...» Acestea sunt vorbele cu care-mi răspund cei mai mulţi bărbaţi când intru în vorbă asupra: drepturilor femeei. Nu vezi, îmi zise acum câteva zile un inteligent titrat, că: luând femeia cea mai inteligentă, corectă şi ideală, după părerea d-tale şi lăsând-o în voia ei, deajuns o singură privire a unui Don Juan frumos şi rafinat şi adio; toate merg vertiginos spre calea cea rea. Să-ţi dau un exemplu: o fată se mărită cu un tânăr frumos, au o avere comună de 70.000 lei, duc, câţiva ani, trai fericit, au trei copii drăguţi.
Ei bine, ce-i vine în gând femeei, părăseşte căminul şi cei trei copilaşi şi dispare... cu un stricat, cu un detracat... Deci, ce valoare mai au teoriile şi părerile d-tale?“
Aceasta era poziţia femeii în România la început de secol XX, după cum arăta I. Labor, în revista „Drumul Femeii“ din iulie 1912. Simplist: femeia e bună la casa omului, se vede treaba, ca mamă, soţie şi administrator, dar nu se poate abţine să nu lase familie şi îndatoriri pentru aventuri cu tot felul de detracaţi. Şi mai simplist şi scurt: femeii îi trebuie frâu.De aici a început lupta pentru emancipare. Nu s-au cerut funcţii publice importante, nu s-au cerut slujbe respectabile şi bine remunerate. Nu, s-a cerut puţin respect, ridicarea femeii la rang de fiinţă în deplinătatea facultăţilor mintale. „Noi cerem, şi suntem în cel mai mare drept a cere, ca fata şi femeia în special să nu fie numai obiectul de plăcere şi decor al bărbaţilor, cerem ca femeii să i se respecte şi recunoască aceleaşi drepturi la îndeplinirea dorinţelor şi dispoziţiunilor sale intelectuale, artistice etc.; cerem pedepsirea tuturor perde vară care cred că pot să-şi bată joc în tot chipul de fată şi femee zicând: Ce eşti decât o simplă fată săracă... eu, om cu renume, situaţie, din familie mare, bărbat, înainte de toate, ce frică pot avea de tine?!“, continua aceeaşi doamnă Labor să arate rănile încă deschise ale societăţii.

Vezi și

Fetele şi banul
În acest climat şi-a început prinţesa Alexandrina Cantacuzino lupta pentru îmbunătăţirea condiţiei femeii în societatea românească. Era o doamnă a elitei bucureştene care văzuse şi auzise îndeaproape toate prejudecăţile, dar era, în acelaşi timp, suficient de bine educată la Paris, încât să fie în dezacord cu ele. În cariera sa publică, Alexandrina Cantacuzino s-a autoidentificat feministă, însă în primii ani, ideile sale nu erau atât de bine coagulate. În ton cu vremurile, calea spre feminism a pornit cu activităţi sociale, culturale şi caritabile. Asta se putea face concret. De pe margine, se auzeau în surdină discuţiile filosofice, vagi, privite cu prudenţă şi suspiciune, despre egalitatea dintre femeie şi bărbat. Era drum lung până acolo. Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.
Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.

Alexandrina Cantacuzino a deţinut preşedenţia acestei organizaţii din 1918 până în 1938, timp în care i-a imprimat toate ideile sale despre schimbarea societăţii. Ideile sale erau, în general, moderat conservatoare, oscilând între progresismul emancipării femeii şi tradiţionalismul ataşamentului faţă de Biserică. Considera că privilegiul social trebuia să fie un motor pentru a produce schimbări în jur şi că această transformare nu se putea face decât prin educaţie. Iată un crâmpei din ideologia sa din primii ani de carieră: „Trebuie să dăm fetelor noastre cunoştinţe temeinice, care să le dea putinţa să-şi câştige cinstit viaţa, dacă nu au avere; iar dacă au norocul de a avea ziua de mâine asigurată, să priceapă scopul banului, care nu este a fi risipit în zadar printr-un lux necugetat. Banul este o mare putere pentru cel care-şi dă seama de tot ce reprezintă, când este bine întrebuinţat, dar este totodată o grozavă slăbiciune, deoarece risipa lui nesocotită duce pe indivizi şi popoare la prăpastie şi le otrăveşte sufletul. De aceea vom căuta a da în această şcoală o desvoltare mai mare ştiinţelor exacte, moralei şi religiei“, declara Alexandrina în 1921, la inaugurarea Externatului SONFR din Calea Moşilor. În construirea noii femei, Alexandrina Cantacuzino acuza pe aceia care râvnesc la „femeia-păpuşă, femeia obiect de plăcere şi de lux“ şi îi îndemna pe bărbaţi să se implice chiar ei în procesul de emancipare, chiar şi cu mână forte: „Părinţii, soţii şi fraţii noştri să fie cei care să ne ajute, care să ne îndrumeze, care să ne silească să ne înhămăm la muncă“.

„O nedreptate strigătoare“ În anii ’20, prinţesa Alexandrina Cantacuzino a devenit mult mai directă în a aborda problemele politice şi civice privind emanciparea femeii. Trecuse războiul, se făcuse România Mare, SONFR devenise o organizaţie solidă, respectată, astfel că era timpul pentru a pune problema includerii femeilor în viaţa publică. Cea mai bună ocazie pentru această discuţie a oferit-o adoptarea Constituţiei din 1923. A fost o lovitură puternică pentru feministele românce şi Alexandrina Cantacuzino nu s-a sfiit să facă o critică dură. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire? „În ceasul acesta, când toată conştiinţa românească ar trebui să ia parte, pentru a da acestor legi fundamentale de cârmuire a ţării toată tăria morală, se începe printr-o nedreptate strigătoare, care este totodată o mare greşeală naţională şi politică. Se înlătură cu desăvârşire femeea de la viaţa publică, i se refuză cel mai elementar drept pe care îl au toţi străinii, deveniţi prin soarta armelor cetăţeni români: a alege pe cei chemaţi să trimeată pe fiii săi la moarte, în caz de răsboiu. Se spune că femeea nu este pregătită pentru a lua răspunderea grea a treburilor publice; se spune că sentimentalismul său ar întuneca judecata rece a lucrurilor; se spune că viaţa familiară în sfinţenia ei ar putea fi atinsă; se spune că egalitatea drepturilor ar impune egalitate de datorii şi că atunci femeea ar trebui să fie şi ea chemată a-şi jertfi viaţa în răsboiu; se spune, în fine, că lipsa noastră de pregătire tehnică, mai ales în chestiunile economice atât de importante astăzi, ar primejdui apărarea unor interese vitale pentru ţară. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? (...) Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire?“, susţinea Alexandrina Cantacuzino, pe larg, în pledoaria ei pentru dreptul la vot al femeilor.

Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.
Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.

„Gruparea nu admite înscrierea femeilor în partide, ci le cere să se concentreze sub conducerea ei, care va trata cu toate guvernele condiţiile colaborării femeilor votante. În nicio ţară din lume – chiar acolo unde femeile au participat intens la luptele politice, înaine de emancipare – nu există un partid feminin, ca o reală forţă politică, ne-cum la noi. Şi după părerea mea, nici nu trebue să existe. Atâta ne-ar mai trebui: după luptă politică de clasă, luptă politică de sex“, declara pentru „Universul“ din 29 aprilie 1929, Maria Popp, scriitoare şi preşedinta Asociaţiei pentru emaciparea femeilor din Oltenia. O explicaţie mai optimistă a dat, tot pentru „Universul“ d-na Satmary, preşedinta Asociaţiei pentru emanciparea femeilor din Bucureşti, care aderase la GFR: „Niciodată în revendicările noastre feministe nu am cerut decât posibilitatea de colaborare, alături şi împreună cu bărbatul. [Nu înţeleg noua grupare] nici într-un caz ca un partid politic, căci aceasta ar presupune aspiraţia la un partid exclusiv feminim, un partid de guvernământ exclusiv feminim, ceea ce pe lângă că ar fi o imposibilitate în fapt, dar ar fi şi în absolută contrazicere cu principiile feministe“. Contestată sau apreciată, GFR a rămas apogeul carierei Alexandrinei Cantacuzino pe plan naţional: în 1938, femeile au primit şi dreptul de a vota şi de a fi alese în Parlament, însă vremurile începeau să se tulbure, iar Alexandrina Cantacuzino a găsit aceasta o „victorie amară“. La sfârşitul anului 1938, regele Carol al II-lea interzicea activitatea GFR şi Alexandrina cădea în dizgraţie. Până la moartea sa, în 1944, mişcarea feministă a căzut pe un plan secund, căci la orizont se prefigura un nou război mondial. „Fata tânără iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute“

Congresul Micii Înţelegeri a Femeilor, la Bucureşti, 1923; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Alexandrina Cantacuzino a fost cea mai cunoscută figură a feminismului românesc în perioada interbelică, chiar una dintre cele mai apreciate activiste din Europa. Asta s-a datorat interesului său de a se coorodona cu mişcările din celelate ţări europene, de a coagula într-un singur val toate manifestările de emancipare din spaţiul est-european. Aşadar, s-a pus în mişcare planul de a dubla alianţa gândită de Take Ionescu, Mica Înţelegere, cu un for diplomatic feminin. În 1922, la Roma, a avut loc prima întalnire a feministelor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care au pus bazele Micii Antante a Femeilor. Preşedintă a fost aleasă prinţesa Cantacuzino, iar din alianţă făceau parte reprezentante a cinci state: România, Grecia, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Bineînţeles că discuţiile de culise dintre membrele Micii Antante a Femeilor ţineau de coordonarea revendicărilor şi programelor civile, sociale şi politice privind statutul femeii şi al copilului, însă uneori organizau tot felul de evenimente culturale, aşa cum a fost prima expoziţie internaţională feminină de la Belgrad, din 1924. Discutând despre succesul acestei prime experienţe artistice, Alexandrina Cantacuzino menţiona şi că: „Toate statele participante au dat sprijinul lor necondiţionat. Numai la noi nu am putut obţine transitul gratuit pe căile ferate; secţia noastră românească singură a avut mari cheltuieli, nouă ni s-au oferit gratuit numai şase bilete de clasa a II-a până la graniţă“. O româncă la Washington
Alexandrina Cantacuzino, în mijlocul comunităţii româneşti din Cleveland, SUA; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În 1925, din postura de vicepreşedintă a CNFR, recent afiliat la Consiliul Internaţional al Femeilor (CIF), Alexandrina Cantactuzino s-a numărat printre delegatele României la Congresul din Washington. A plecat în călătoria transaltantică pe 16 aprilie 1925, din Paris, alături de delegatele Franţei, Greciei şi Finlandei. A străbătut Canada şi Statele Unite, ţinând peste tot prelegeri despre evoluţia situaţiei femeii în România. În cadrul congresului, a fost aleasă vicepreşedintă a CIF, s-a întâlnit cu românii din America, a vizitat cascada Niagara şi a înţeles cum merg lucrurile în societatea americană. „ Căsătoriile se fac şi se desfac foarte repede. Femeea domneşte acolo. Legile sunt toate făcute spre ocrotirea ei. Una din ele îmi spunea: «Aci nu sunt regi, ci numai regine!». Fata tânără e liberă, iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute, fără ca părinţii să aibă ceva de zis, însă dacă ar necinsti-o sunt siliţi la căsătorie sau condamnaţi la închisoare. (...) În privinţa căscniciei şi a vieţii familiare, părerile sunt iarăşi împărţite, dar se poate spune că bărbatul lucrează ca o maşină pentru a produce bani. (...) Femeea trăieşte alături de soţ, este camaradul de business, adică de afaceri, părtaşă la câştiguri şi la pierderi. Romanul, iubirea, care la noi în vechea Europă mai joacă un mare rol, acolo nu au vreme să se înfiripeze. Te însori, te desparţi, iar te căsătoreşti, acestea sunt lucruri neînsemnate. Munca, producţia, creaţiunea, banul, acestea formează rostul vieţii“, povestea prinţesa la revenirea în România. Călătoriile Alexandrinei au continuat, însă, şi pe alte continente. A fost şi în Egipt, India, Maroc, Turcia şi Ierusalim, discutând peste tot despre ideile feminismului românesc. Modernism cu vederi înguste

Modernism cu vederi înguste Foto: Alexandrina Cantacuzino şi susţinătorii SONFR, la o ceremonie religioasă; sursa: ANIC Discursul Alexandrinei Cantacuzino nu a fost unul esenţialmente modern, progresist. Deşi era o avocată înfocată a egalităţii între soţi şi al transformării femeii într-un cetăţean cu drepturi depline, viziunile ei cădeau în păcatul conservatorismului, după cum a fost acuzată de contemporani şi comentată de posteritate. Propunea un feminism creştin, bazat pe familie şi Biserică. În acest sens, se manifesta adesea împotriva celorlalte religii, pe care le considera un pericol pentru „sufletul neamului“. „Biserica ortodoxă şi Societatea noastră au astăzi menirea covârşitoare de a strânge toate bunevoinţile, de a înceta cu marile preocupări materiale şi a începe propaganda pentru renaşterea vieţii naţionale-religioase române. Nu putem îngădui ca toate sectele religioase de pe pământ să se încrucişeze aci, răpindu-ne zilnic sufletele fraţilor şi copiilor noştri. Oricât de îngăduitori am fi, oricâte legi omeneşti ar porunci să respectăm conştiinţa tuturor, nu putem admite ca aci în casa noastră, sufletul nostru să ne fie schimbat. Trebuie ca viaţa religioasă să-şi recapete toate drepturile în şcoală şi în familie“, a declarat prinţesa, la Craiova, într-o adunare generală a SONFR, din 6 iunie 1924. În aceeaşi măsură, propovăduia naţionalismul şi acuza „străinismul“, aceasta fiind o tendinţă larg răspândită în epocă: „Am lăsat uşa deschisă şi străinismul rău sfătuitor a intrat pe furiş şi a atins şi sufletul gingaş al femeii, târând-o în afară de cămin la petreceri fără rost“. Peripeţiile şi ambiţiile prinţesei în vremea războiului Foto: Prinţesa Cantacuzino, în uniformă de soră medicală, în timpul Primului Război Mondial; sursa: ANR „O arestare senzaţională este aceea a d-nei Alexandrina G. Cantacuzino, soţia d-lui Grigore G. Cantacuzino, mai târziu ministru de Industrie în cabinetul Marghiloman. Doamna Cantacuzino, o foarte vrednică româncă, nu se sfieşte să-şi manifeste sentimentele sale antigermane. Atât aceste simţăminte care sunt cunoscute, cât şi libertatea sa de vorbire, o semnalează urgiei germane. D-na Cantacuzino este arestată la Hotel Imperial în Camera 204“, consemna Constantin Bacalbaşa, în „Capitala sub ocupaţia duşmanului“, despre unul dintre cele mai uimitoare şi discutate momente din perioada Primului Război Mondial. Toată lumea bună a Bucureştiului a vorbit despre episodul scandalos. Şi Nicolae Iorga a scris în „Memorii“ despre asta, adăugând alte detalii: „D-na Alexandrina Cantacuzino spune cum la moşia ei Ciocăneşti totul a fost distrus sau împărţit la soldaţi de Prinţul de Lippe-Schaumburg, pe care îl găzduise de curând la o vânătoare, şi care regretă că n-o are la îndemână ca s-o spânzure. Peste câteva zile, cum ea iscălise o protestare contra prădăciunilor bulgăreşti, a fost internată câteva zile la Otel Imperial, unde din zece în zece minute sentinela se uita, ca să-i verifice prezenţa, pe gaura cheii“. Mult mai succint – şi uşor sarcastic – a fost bunul ei amic, conservatorul Alexandru Marghiloman, în „Note politice“: „D-na Didina Cantacuzino a fost arestată. Ea luase iniţiativa unei protestări în care cuvântul de «furt», se pare, nu era exclus. Eu îi scrisesem cel puţin trei scrisori pentru ca să se astâmpere. A căutat aureola: Bunii Germani i-au procurat-o“. „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă“ Foto: Cursul de adulţi de la Spitalul 113 al SONFR; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Ce se întâmplase, de fapt? Pe 6 decembrie 1916, a transmis ambasadorilor Americii şi Olandei o scrisoare de protest, semnată de ea şi alte 500 de persoane, prin care denunţa devastările la care se dedau armatele de ocupaţie: „Noua administraţie imperială pare decisă să lase populaţia să moară de foame. (...) Între Alexandria şi Bucureşti, are loc o devastare înspăimântătoare: jafuri, asasinate, mutilări josnice, nimic nu lipseşte din tabloul care dezonorează secolul nostru de pretinsă civilizaţie. Acele violenţe sunt comise de armatele turco-bulgare, dar aici, în regiunea Bolintin, Mogoşoaia, Ghergani, chiar elita armatelor imperiale se implică în adevărate jafuri ruşinoase“, se arăta în manifestul prinţesei Cantacuzino. Comandamentul german a aflat de această afacere şi i-a pus gând rău. Lupu Costache, reprezentantul Guvernului român în Capitală, a prevenit-o că va fi arestată, a sfătuit-o să aplaneze conflictul cu nemţii printr-o retractare. Prinţesa a refuzat categoric: „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă printr-o arestare caraghioasă, care, dacă m-ar ridiculiza pentru totdeauna, i-ar face pe Domniile lor şi ridicoli, şi odioşi, că nu umila mea persoană poate turbura somnul Kaiserului învingător“, îi răspundea ea lui Costache, pe 19 decembrie 1916. În aceeaşi zi, a fost închisă la Hotel Imperial, unde a rămas până pe 24 decembrie, întocmai cât să poate ajunge să petreacă acasă primul Crăciun sub ocupaţie. Munca de caritate De ce era importantă Alexandrina Cantacuzino pentru nemţi? Pentru că ea conducea cel mai mare spital din Bucureşti, organizat sub egida SONFR. Spitalul 113 era subvenţionat de Banca Naţională, fusese instalat în sediul SONFR, din strada Principatele Unite 63 şi avea în îngrijire 700 de bolnavi şi 4.000 de răniţi. Tot aici, erau organizate şi cursuri pentru adulţi, ateliere de mărgele, de coşuri şi rogojini, care îi ţineau ocupaţi pe răniţi şi contribuiau la eforturile de război. În perioada ocupaţiei, când goana după alimente era la ordinea zilei, Alexandrina Cantacuzino a organizat cantine populare, unde hrănea zilnic aproximativ 2.000 de femei şi copii. Printre activităţile sale de război s-a numărat şi ajutorarea a vreo 106 ofiţeri şi soldaţi de a evada din lagărele germane din Bucureşti. Nicolae Iorga nota în „Memorii“ despre preocuparea prinţesei pentru prizonierii de război: „D-na Alexandrina Cantacuzino îmi spune ceva din suferinţile de la Bucureşti. Cu miile, prizonierii români erau aruncaţi în pivniţile de la Saint Frères, cu tificii (n.r. – persoane bolnave de tifos) în mijlocul lor, anume. Ea a osebit o sută optzeci dintre dânşii cari aveau căldură şi a doua zi cu toţii erau morţi“. Foto: Alexandrina Cantacuzino, înconjurată de personalul spitalului 113; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În noiembrie 1917, spitalul a fost rechiziţionat de administraţia de ocupaţie. Momentul a fost reţinut în jurnal de Marghiloman, care se afla şi el în consiliul de conducere al spitalului: „Venind de la Crucea Roşie, aflu că medicul general von Goetz a anunţat pe d-na Săvescu că ni se va lua administraţia spitalului Ortodoxiei «aus politischen Gründen» (n.r. – din motive politice). Cer imediat o întrevedere cu colonelul Hentsch, căci faptul acesta însemnează un semn de neîncredere în Crucea Roşie şi prefer a mă retrage decât a înghiţi asemenea măsuri. Ştirbey e de părerea mea. De altfel, d-na Alex. Cantacuzino, care aleargă în toate părţile, a văzut pe Lupu Kostake şi V. Arion. Amândoi cunoşteau deja măsura luată“. Opunându-se, în zadar, germanilor, prinţesa Cantacuzino şi Zoe Râmniceanu s-au baricadat în spital 12 ore. Degeaba. Pentru eroii neamului După încheierea Primului Război Mondial, munca socială a Alexandrinei s-a orientat către comemorarea eroilor căzuţi pe front. Aşadar, în iunie 1919, la iniţiativa Mitropolitului Moldovei şi cu sprijinul SONFR, s-a decis să se adune fondurile pentru ridicarea, la Mărăşeşti, a unei biserici-mausoleu, în care să fie depuse osemintele câtorva mii de ostaşi. Costul estimat pentru întreaga întreprindere a fost de 7.500.000 de lei, dintre care în primii trei ani, au fost strânşi 2.700.000 de lei. Statul nu a contribuit financiar la ridicarea mausoleului, banii au venit de la Biserică, de la Armată şi de la particulari cu dare de mână. Pe 6 august 1923, s-a pus piatra de temelie şi s-au început lucrările, prilej cu care Alexandrina Cantacuzino a rostit un discurs înflăcărat şi patriotic: „SONFR are o adâncă mulţumire că a îndeplinit menirea de căpetenie ce şi-a luat-o şi că aşează astăzi, graţie dărniciei poporului nostru şi muncii devotate a membrilor săi, piatra ctitorească a acestui locaş de recunoştinţă naţională. Noi, cari reprezintăm o mare operă de educaţie, avem datoria civică a da generaţiilor viitoare putinţa să se reculeagă aci, în acest templu al credinţei şi al vitejiei româneşti“. Mausoleul de la Mărăşeşti a fost construit în perioada 1923-1938, după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Pomponiu. Familie de boieri, cu păcate legionare Alexandrina Cantacuzino, alintată de apropiaţi Didina, s-a născut pe 20 septembrie 1876, în Ciocăneşti, o comună din judeţul Ilfov (care acum se află în judeţul Dâmboviţa). Ambii săi părinţi aveau origini boiereşti: tatăl, locotenent colonelul Theodor Pallady, a fost ofiţer de carieră şi a luptat pe frontul Războiului de Independenţă, fiind decorat în cadrul Forţelor Terestre Române. Prin tată, Alexandrina Cantacuzino se înrudea cu pictorul Theodor Pallady şi cu actriţa Lucia Sturdza-Bulandra, care îi erau veri. Mama sa a fost Alexandrina Kreţulescu, însă aceasta a murit când fiica sa avea 5 ani. Ca urmare, Alexandrina a fost adoptată de o mătuşă, Eliza Ghica, care a trimis-o la studii în Franţa. Foto: Grigore şi Alexandrina Cantacuzino au fost printre primii bucureşteni care au deţinut automobil – unul dintre primele modele de De Dion-Bouton Vis-a-vis – în august 1900; sursa: Alin Ciupală, „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea“ În 1899, s-a căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, unul dintre fiii lui Gheorghe Cantacuzino „Nababul“. Ca urmare a acestei uniuni, Alexandrina va primi titlul de prinţesă, pe care îl va folosi cu mare bucurie cu orice ocazie. Ca şi tatăl său, Grigore a urmat o carieră politică în cadrul Partidului Conservator: a fost ministru, deputat şi senator, precum şi primar al Bucureştiului, în 1913. Alexandrina şi Grigore au avut trei fiii: Gheorghe, care a fost arheolog şi profesor universitar, membru al Academiei Române, Constantin şi Alexandru. Acesta din urmă a fost un avocat, diplomat şi scriitor cunoscut în epocă. Singura lui problemă a fost apartenenţa la Mişcarea Legionară, fiind un apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. Mama sa nu a fost de acord cu opţiunile sale, mai ales după ce acesta a decis să plece să lupte în Războiul Civil Spaniol, de partea lui Franco. De supărare, Alexandrina i-a catalogat deciziile drept „idioate“. Însă şirul acţiunilor nesăbuite ale lui Alexandru nu era nici pe departe pe sfârşite. Suspiciuni de extremism Foto: Alexandru Cantacuzino În 1938, Alxandru Cantacuzino a fost arestat alături de Zelea Codreanu şi alţi lideri legionari, însă a reuşit să evadeze. Din clandestinitate, Cantacuzino a răspândit manifestul din 13 octombrie 1938, „Mişcarea Legionară este hotărâtă să pună capăt îndrăznelilor dlui Călinescu“ – Armand Călinescu fiind ministrul de Interne care declanşase prigoana legionarilor; Călinescu a fost asasinat în Bucureşti, de un comando legionar, pe 21 septembrie 1939. Înainte de a fi arestat şi închis la Râmnicu Sărat, Alexandru Cantacuzino a mai reuşit să pună la cale un complot de înlăturare a regelui Carol al II-lea, care va fi preluat, ulterior, de Horia Sima. A fost arestat pe 28 octombrie şi împuşcat în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, într-o execuţie în masă a elitei legionare. În toată această perioadă de prigonire a fiului său, Alexandrina Cantacuzino a fost ţinută sub supraveghere, condamnată la domiciliu forţat de către regele Carol al II-lea şi acuzată că ar fi ajutat Mişcarea Legionară în ilegalitate. După înlăturarea lui Carol al II-lea, regimul ei de viaţă s-a ameliorat. Au rămas numai suspiciunile privind afinităţile ei legionare, deşi nu au putut fi probate de vreun document. Totuşi, după venirea la putere a lui Ion Antonescu, a devenit o susţinătoare a lui. Alexandrina Cantacuzino a murit pe 12 octombrie 1944 şi a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.

Citeste mai mult: adev.ro/p50rd5