Istorie și Literatură

duminică, 4 martie 2018

Prinţesa care s-a luptat pentru drepturile femeii

Prima feministă româncă cunoscută

din SUA până-n India.

Chestia femeii e o chestie foarte serioasă“ era o propoziţie – cu toate variaţiile posibile – care apărea frecvent, în interbelic, în conversaţiile despre emancipare. Alexandrina Cantacuzino a luat chestiunea în propriile mâini, şi-a dedicat viaţa pentru ca femeia să fie eliberată din chingile lumii patriarhale şi a ajuns prima feministă româncă cunoscută din SUA până-n India.
„«E imposibil, e imposibil...» Acestea sunt vorbele cu care-mi răspund cei mai mulţi bărbaţi când intru în vorbă asupra: drepturilor femeei. Nu vezi, îmi zise acum câteva zile un inteligent titrat, că: luând femeia cea mai inteligentă, corectă şi ideală, după părerea d-tale şi lăsând-o în voia ei, deajuns o singură privire a unui Don Juan frumos şi rafinat şi adio; toate merg vertiginos spre calea cea rea. Să-ţi dau un exemplu: o fată se mărită cu un tânăr frumos, au o avere comună de 70.000 lei, duc, câţiva ani, trai fericit, au trei copii drăguţi.
Ei bine, ce-i vine în gând femeei, părăseşte căminul şi cei trei copilaşi şi dispare... cu un stricat, cu un detracat... Deci, ce valoare mai au teoriile şi părerile d-tale?“
Aceasta era poziţia femeii în România la început de secol XX, după cum arăta I. Labor, în revista „Drumul Femeii“ din iulie 1912. Simplist: femeia e bună la casa omului, se vede treaba, ca mamă, soţie şi administrator, dar nu se poate abţine să nu lase familie şi îndatoriri pentru aventuri cu tot felul de detracaţi. Şi mai simplist şi scurt: femeii îi trebuie frâu.De aici a început lupta pentru emancipare. Nu s-au cerut funcţii publice importante, nu s-au cerut slujbe respectabile şi bine remunerate. Nu, s-a cerut puţin respect, ridicarea femeii la rang de fiinţă în deplinătatea facultăţilor mintale. „Noi cerem, şi suntem în cel mai mare drept a cere, ca fata şi femeia în special să nu fie numai obiectul de plăcere şi decor al bărbaţilor, cerem ca femeii să i se respecte şi recunoască aceleaşi drepturi la îndeplinirea dorinţelor şi dispoziţiunilor sale intelectuale, artistice etc.; cerem pedepsirea tuturor perde vară care cred că pot să-şi bată joc în tot chipul de fată şi femee zicând: Ce eşti decât o simplă fată săracă... eu, om cu renume, situaţie, din familie mare, bărbat, înainte de toate, ce frică pot avea de tine?!“, continua aceeaşi doamnă Labor să arate rănile încă deschise ale societăţii.

Vezi și

Fetele şi banul
În acest climat şi-a început prinţesa Alexandrina Cantacuzino lupta pentru îmbunătăţirea condiţiei femeii în societatea românească. Era o doamnă a elitei bucureştene care văzuse şi auzise îndeaproape toate prejudecăţile, dar era, în acelaşi timp, suficient de bine educată la Paris, încât să fie în dezacord cu ele. În cariera sa publică, Alexandrina Cantacuzino s-a autoidentificat feministă, însă în primii ani, ideile sale nu erau atât de bine coagulate. În ton cu vremurile, calea spre feminism a pornit cu activităţi sociale, culturale şi caritabile. Asta se putea face concret. De pe margine, se auzeau în surdină discuţiile filosofice, vagi, privite cu prudenţă şi suspiciune, despre egalitatea dintre femeie şi bărbat. Era drum lung până acolo. Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.
Primul pas a fost fondarea, în mai 1910, a Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române (SONFR), la care au aderat multe doamne din Bucureşti: Elisabeta Manu, Zoe Râmniceanu, Elisa Grecianu, Calypso Botez, Anastasia Filipescu ş.a. Scopul – care a şi fost îndeplinit cu brio în peste două decenii de activitate – era de a construi grădiniţe, instituţii de învăţământ, mai ales pentru fete şi femei, spitale, cantine şi biblioteci populare. Cele mai multe finanţări au venit de la Gheorghe Cantacuzino „Nababul“ – cel mai mare latifundiar român al vremii şi socrul Alexandrinei – şi de la cercurile conservatoare, dar idealurile organizaţiei erau mai degrabă liberale, sub deviza „Prin noi înşine“, cum altfel, iar cel mai mare aliat guvernamental al SONFR a fost ministrul liberal al Educaţiei Spiru Haret.

Alexandrina Cantacuzino a deţinut preşedenţia acestei organizaţii din 1918 până în 1938, timp în care i-a imprimat toate ideile sale despre schimbarea societăţii. Ideile sale erau, în general, moderat conservatoare, oscilând între progresismul emancipării femeii şi tradiţionalismul ataşamentului faţă de Biserică. Considera că privilegiul social trebuia să fie un motor pentru a produce schimbări în jur şi că această transformare nu se putea face decât prin educaţie. Iată un crâmpei din ideologia sa din primii ani de carieră: „Trebuie să dăm fetelor noastre cunoştinţe temeinice, care să le dea putinţa să-şi câştige cinstit viaţa, dacă nu au avere; iar dacă au norocul de a avea ziua de mâine asigurată, să priceapă scopul banului, care nu este a fi risipit în zadar printr-un lux necugetat. Banul este o mare putere pentru cel care-şi dă seama de tot ce reprezintă, când este bine întrebuinţat, dar este totodată o grozavă slăbiciune, deoarece risipa lui nesocotită duce pe indivizi şi popoare la prăpastie şi le otrăveşte sufletul. De aceea vom căuta a da în această şcoală o desvoltare mai mare ştiinţelor exacte, moralei şi religiei“, declara Alexandrina în 1921, la inaugurarea Externatului SONFR din Calea Moşilor. În construirea noii femei, Alexandrina Cantacuzino acuza pe aceia care râvnesc la „femeia-păpuşă, femeia obiect de plăcere şi de lux“ şi îi îndemna pe bărbaţi să se implice chiar ei în procesul de emancipare, chiar şi cu mână forte: „Părinţii, soţii şi fraţii noştri să fie cei care să ne ajute, care să ne îndrumeze, care să ne silească să ne înhămăm la muncă“.

„O nedreptate strigătoare“ În anii ’20, prinţesa Alexandrina Cantacuzino a devenit mult mai directă în a aborda problemele politice şi civice privind emanciparea femeii. Trecuse războiul, se făcuse România Mare, SONFR devenise o organizaţie solidă, respectată, astfel că era timpul pentru a pune problema includerii femeilor în viaţa publică. Cea mai bună ocazie pentru această discuţie a oferit-o adoptarea Constituţiei din 1923. A fost o lovitură puternică pentru feministele românce şi Alexandrina Cantacuzino nu s-a sfiit să facă o critică dură. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire? „În ceasul acesta, când toată conştiinţa românească ar trebui să ia parte, pentru a da acestor legi fundamentale de cârmuire a ţării toată tăria morală, se începe printr-o nedreptate strigătoare, care este totodată o mare greşeală naţională şi politică. Se înlătură cu desăvârşire femeea de la viaţa publică, i se refuză cel mai elementar drept pe care îl au toţi străinii, deveniţi prin soarta armelor cetăţeni români: a alege pe cei chemaţi să trimeată pe fiii săi la moarte, în caz de răsboiu. Se spune că femeea nu este pregătită pentru a lua răspunderea grea a treburilor publice; se spune că sentimentalismul său ar întuneca judecata rece a lucrurilor; se spune că viaţa familiară în sfinţenia ei ar putea fi atinsă; se spune că egalitatea drepturilor ar impune egalitate de datorii şi că atunci femeea ar trebui să fie şi ea chemată a-şi jertfi viaţa în răsboiu; se spune, în fine, că lipsa noastră de pregătire tehnică, mai ales în chestiunile economice atât de importante astăzi, ar primejdui apărarea unor interese vitale pentru ţară. Desigur, nu avem încă pregătirea pentru conducerea statului; dar toţi alegătorii din România Mare au oare această pregătire, când mai mulţi sunt neştiutori de carte? (...) Pregătirea temeinică în toate chestiunile de specialitate, îndeosebi în cele economice, desigur că ne lipseşte, însă toţi bărbaţii chemaţi la înalte dregătorii au oare această pregătire?“, susţinea Alexandrina Cantacuzino, pe larg, în pledoaria ei pentru dreptul la vot al femeilor.

Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.
Un partid cât o mare controversă Tot la începutul anilor ‘20, prinţesa Cantacuzino a început să activeze în din ce în ce mai multe organisme ale feministelor românce. În 1921, a devenit vicepreşedintă (şi din 1930, preşedintă) a nou-înfiinţatului Consiliu Naţional al Femeilor din România (CNFR), un soi de federaţie a asociaţiilor feministe din toată ţara. Prin intermediul CNFR, s-a reuşit înfiinţarea Şcolii Horticole şi de Fermiere din Bucureşti, în 1923, instituţie de învăţământ care se adresa fiicelor invalizilor şi orfanelor de război, precum şi înfiinţarea Casei Femeii, care oferea ajutor material, fizic, moral şi social mamei şi copilului. În 1925, Alexandrina Cantacuzino a pus bazele Societăţii Solidaritatea, o asociaţie feministă care îşi propunea să „trezească spiritul feminist în conştiinţa masselor“ şi să medieze comunicarea între femeile din diferite clase sociale. Cel mai îndrăzneţ proiect feminist al prinţesei a fost, însă, înfiinţarea Gruparea Femeilor Române (GFR), în 1929. Noua formaţiune a fost numită primul partid independent al femeilor, al cărui scop era educarea femeilor pentru a-şi putea exercita acele drepturi câştigate. În ciuda faptului că, în 1929, în urma activităţii feministelor românce, s-a adoptat legea care le permitea majorităţii femeilor profesioniste şi văduvelor de război să voteze în alegerile locale (în 1928, apăruse legea care permitea unor femei să candideze la consiliile locale, Alexandrina fiind consilier municipal din 1928), GFR a fost o aventură politică extrem de controversată. Nu numai reprezentanţii vechii ordini au criticat-o, dar chiar şi unele dintre feministe au fost intrigate de apariţia acestui nou for.

„Gruparea nu admite înscrierea femeilor în partide, ci le cere să se concentreze sub conducerea ei, care va trata cu toate guvernele condiţiile colaborării femeilor votante. În nicio ţară din lume – chiar acolo unde femeile au participat intens la luptele politice, înaine de emancipare – nu există un partid feminin, ca o reală forţă politică, ne-cum la noi. Şi după părerea mea, nici nu trebue să existe. Atâta ne-ar mai trebui: după luptă politică de clasă, luptă politică de sex“, declara pentru „Universul“ din 29 aprilie 1929, Maria Popp, scriitoare şi preşedinta Asociaţiei pentru emaciparea femeilor din Oltenia. O explicaţie mai optimistă a dat, tot pentru „Universul“ d-na Satmary, preşedinta Asociaţiei pentru emanciparea femeilor din Bucureşti, care aderase la GFR: „Niciodată în revendicările noastre feministe nu am cerut decât posibilitatea de colaborare, alături şi împreună cu bărbatul. [Nu înţeleg noua grupare] nici într-un caz ca un partid politic, căci aceasta ar presupune aspiraţia la un partid exclusiv feminim, un partid de guvernământ exclusiv feminim, ceea ce pe lângă că ar fi o imposibilitate în fapt, dar ar fi şi în absolută contrazicere cu principiile feministe“. Contestată sau apreciată, GFR a rămas apogeul carierei Alexandrinei Cantacuzino pe plan naţional: în 1938, femeile au primit şi dreptul de a vota şi de a fi alese în Parlament, însă vremurile începeau să se tulbure, iar Alexandrina Cantacuzino a găsit aceasta o „victorie amară“. La sfârşitul anului 1938, regele Carol al II-lea interzicea activitatea GFR şi Alexandrina cădea în dizgraţie. Până la moartea sa, în 1944, mişcarea feministă a căzut pe un plan secund, căci la orizont se prefigura un nou război mondial. „Fata tânără iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute“

Congresul Micii Înţelegeri a Femeilor, la Bucureşti, 1923; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Alexandrina Cantacuzino a fost cea mai cunoscută figură a feminismului românesc în perioada interbelică, chiar una dintre cele mai apreciate activiste din Europa. Asta s-a datorat interesului său de a se coorodona cu mişcările din celelate ţări europene, de a coagula într-un singur val toate manifestările de emancipare din spaţiul est-european. Aşadar, s-a pus în mişcare planul de a dubla alianţa gândită de Take Ionescu, Mica Înţelegere, cu un for diplomatic feminin. În 1922, la Roma, a avut loc prima întalnire a feministelor din Europa Centrală şi de Sud-Est, care au pus bazele Micii Antante a Femeilor. Preşedintă a fost aleasă prinţesa Cantacuzino, iar din alianţă făceau parte reprezentante a cinci state: România, Grecia, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Bineînţeles că discuţiile de culise dintre membrele Micii Antante a Femeilor ţineau de coordonarea revendicărilor şi programelor civile, sociale şi politice privind statutul femeii şi al copilului, însă uneori organizau tot felul de evenimente culturale, aşa cum a fost prima expoziţie internaţională feminină de la Belgrad, din 1924. Discutând despre succesul acestei prime experienţe artistice, Alexandrina Cantacuzino menţiona şi că: „Toate statele participante au dat sprijinul lor necondiţionat. Numai la noi nu am putut obţine transitul gratuit pe căile ferate; secţia noastră românească singură a avut mari cheltuieli, nouă ni s-au oferit gratuit numai şase bilete de clasa a II-a până la graniţă“. O româncă la Washington
Alexandrina Cantacuzino, în mijlocul comunităţii româneşti din Cleveland, SUA; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În 1925, din postura de vicepreşedintă a CNFR, recent afiliat la Consiliul Internaţional al Femeilor (CIF), Alexandrina Cantactuzino s-a numărat printre delegatele României la Congresul din Washington. A plecat în călătoria transaltantică pe 16 aprilie 1925, din Paris, alături de delegatele Franţei, Greciei şi Finlandei. A străbătut Canada şi Statele Unite, ţinând peste tot prelegeri despre evoluţia situaţiei femeii în România. În cadrul congresului, a fost aleasă vicepreşedintă a CIF, s-a întâlnit cu românii din America, a vizitat cascada Niagara şi a înţeles cum merg lucrurile în societatea americană. „ Căsătoriile se fac şi se desfac foarte repede. Femeea domneşte acolo. Legile sunt toate făcute spre ocrotirea ei. Una din ele îmi spunea: «Aci nu sunt regi, ci numai regine!». Fata tânără e liberă, iese şi petrece cu tineri. Dânşii au dreptul s-o sărute, fără ca părinţii să aibă ceva de zis, însă dacă ar necinsti-o sunt siliţi la căsătorie sau condamnaţi la închisoare. (...) În privinţa căscniciei şi a vieţii familiare, părerile sunt iarăşi împărţite, dar se poate spune că bărbatul lucrează ca o maşină pentru a produce bani. (...) Femeea trăieşte alături de soţ, este camaradul de business, adică de afaceri, părtaşă la câştiguri şi la pierderi. Romanul, iubirea, care la noi în vechea Europă mai joacă un mare rol, acolo nu au vreme să se înfiripeze. Te însori, te desparţi, iar te căsătoreşti, acestea sunt lucruri neînsemnate. Munca, producţia, creaţiunea, banul, acestea formează rostul vieţii“, povestea prinţesa la revenirea în România. Călătoriile Alexandrinei au continuat, însă, şi pe alte continente. A fost şi în Egipt, India, Maroc, Turcia şi Ierusalim, discutând peste tot despre ideile feminismului românesc. Modernism cu vederi înguste

Modernism cu vederi înguste Foto: Alexandrina Cantacuzino şi susţinătorii SONFR, la o ceremonie religioasă; sursa: ANIC Discursul Alexandrinei Cantacuzino nu a fost unul esenţialmente modern, progresist. Deşi era o avocată înfocată a egalităţii între soţi şi al transformării femeii într-un cetăţean cu drepturi depline, viziunile ei cădeau în păcatul conservatorismului, după cum a fost acuzată de contemporani şi comentată de posteritate. Propunea un feminism creştin, bazat pe familie şi Biserică. În acest sens, se manifesta adesea împotriva celorlalte religii, pe care le considera un pericol pentru „sufletul neamului“. „Biserica ortodoxă şi Societatea noastră au astăzi menirea covârşitoare de a strânge toate bunevoinţile, de a înceta cu marile preocupări materiale şi a începe propaganda pentru renaşterea vieţii naţionale-religioase române. Nu putem îngădui ca toate sectele religioase de pe pământ să se încrucişeze aci, răpindu-ne zilnic sufletele fraţilor şi copiilor noştri. Oricât de îngăduitori am fi, oricâte legi omeneşti ar porunci să respectăm conştiinţa tuturor, nu putem admite ca aci în casa noastră, sufletul nostru să ne fie schimbat. Trebuie ca viaţa religioasă să-şi recapete toate drepturile în şcoală şi în familie“, a declarat prinţesa, la Craiova, într-o adunare generală a SONFR, din 6 iunie 1924. În aceeaşi măsură, propovăduia naţionalismul şi acuza „străinismul“, aceasta fiind o tendinţă larg răspândită în epocă: „Am lăsat uşa deschisă şi străinismul rău sfătuitor a intrat pe furiş şi a atins şi sufletul gingaş al femeii, târând-o în afară de cămin la petreceri fără rost“. Peripeţiile şi ambiţiile prinţesei în vremea războiului Foto: Prinţesa Cantacuzino, în uniformă de soră medicală, în timpul Primului Război Mondial; sursa: ANR „O arestare senzaţională este aceea a d-nei Alexandrina G. Cantacuzino, soţia d-lui Grigore G. Cantacuzino, mai târziu ministru de Industrie în cabinetul Marghiloman. Doamna Cantacuzino, o foarte vrednică româncă, nu se sfieşte să-şi manifeste sentimentele sale antigermane. Atât aceste simţăminte care sunt cunoscute, cât şi libertatea sa de vorbire, o semnalează urgiei germane. D-na Cantacuzino este arestată la Hotel Imperial în Camera 204“, consemna Constantin Bacalbaşa, în „Capitala sub ocupaţia duşmanului“, despre unul dintre cele mai uimitoare şi discutate momente din perioada Primului Război Mondial. Toată lumea bună a Bucureştiului a vorbit despre episodul scandalos. Şi Nicolae Iorga a scris în „Memorii“ despre asta, adăugând alte detalii: „D-na Alexandrina Cantacuzino spune cum la moşia ei Ciocăneşti totul a fost distrus sau împărţit la soldaţi de Prinţul de Lippe-Schaumburg, pe care îl găzduise de curând la o vânătoare, şi care regretă că n-o are la îndemână ca s-o spânzure. Peste câteva zile, cum ea iscălise o protestare contra prădăciunilor bulgăreşti, a fost internată câteva zile la Otel Imperial, unde din zece în zece minute sentinela se uita, ca să-i verifice prezenţa, pe gaura cheii“. Mult mai succint – şi uşor sarcastic – a fost bunul ei amic, conservatorul Alexandru Marghiloman, în „Note politice“: „D-na Didina Cantacuzino a fost arestată. Ea luase iniţiativa unei protestări în care cuvântul de «furt», se pare, nu era exclus. Eu îi scrisesem cel puţin trei scrisori pentru ca să se astâmpere. A căutat aureola: Bunii Germani i-au procurat-o“. „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă“ Foto: Cursul de adulţi de la Spitalul 113 al SONFR; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 Ce se întâmplase, de fapt? Pe 6 decembrie 1916, a transmis ambasadorilor Americii şi Olandei o scrisoare de protest, semnată de ea şi alte 500 de persoane, prin care denunţa devastările la care se dedau armatele de ocupaţie: „Noua administraţie imperială pare decisă să lase populaţia să moară de foame. (...) Între Alexandria şi Bucureşti, are loc o devastare înspăimântătoare: jafuri, asasinate, mutilări josnice, nimic nu lipseşte din tabloul care dezonorează secolul nostru de pretinsă civilizaţie. Acele violenţe sunt comise de armatele turco-bulgare, dar aici, în regiunea Bolintin, Mogoşoaia, Ghergani, chiar elita armatelor imperiale se implică în adevărate jafuri ruşinoase“, se arăta în manifestul prinţesei Cantacuzino. Comandamentul german a aflat de această afacere şi i-a pus gând rău. Lupu Costache, reprezentantul Guvernului român în Capitală, a prevenit-o că va fi arestată, a sfătuit-o să aplaneze conflictul cu nemţii printr-o retractare. Prinţesa a refuzat categoric: „Aştept cu resemnare a deveni chiar ridicolă printr-o arestare caraghioasă, care, dacă m-ar ridiculiza pentru totdeauna, i-ar face pe Domniile lor şi ridicoli, şi odioşi, că nu umila mea persoană poate turbura somnul Kaiserului învingător“, îi răspundea ea lui Costache, pe 19 decembrie 1916. În aceeaşi zi, a fost închisă la Hotel Imperial, unde a rămas până pe 24 decembrie, întocmai cât să poate ajunge să petreacă acasă primul Crăciun sub ocupaţie. Munca de caritate De ce era importantă Alexandrina Cantacuzino pentru nemţi? Pentru că ea conducea cel mai mare spital din Bucureşti, organizat sub egida SONFR. Spitalul 113 era subvenţionat de Banca Naţională, fusese instalat în sediul SONFR, din strada Principatele Unite 63 şi avea în îngrijire 700 de bolnavi şi 4.000 de răniţi. Tot aici, erau organizate şi cursuri pentru adulţi, ateliere de mărgele, de coşuri şi rogojini, care îi ţineau ocupaţi pe răniţi şi contribuiau la eforturile de război. În perioada ocupaţiei, când goana după alimente era la ordinea zilei, Alexandrina Cantacuzino a organizat cantine populare, unde hrănea zilnic aproximativ 2.000 de femei şi copii. Printre activităţile sale de război s-a numărat şi ajutorarea a vreo 106 ofiţeri şi soldaţi de a evada din lagărele germane din Bucureşti. Nicolae Iorga nota în „Memorii“ despre preocuparea prinţesei pentru prizonierii de război: „D-na Alexandrina Cantacuzino îmi spune ceva din suferinţile de la Bucureşti. Cu miile, prizonierii români erau aruncaţi în pivniţile de la Saint Frères, cu tificii (n.r. – persoane bolnave de tifos) în mijlocul lor, anume. Ea a osebit o sută optzeci dintre dânşii cari aveau căldură şi a doua zi cu toţii erau morţi“. Foto: Alexandrina Cantacuzino, înconjurată de personalul spitalului 113; sursa: Alexandrina Cantacuzino, „Cincisprezece ani de muncă socială şi culturală“, 1928 În noiembrie 1917, spitalul a fost rechiziţionat de administraţia de ocupaţie. Momentul a fost reţinut în jurnal de Marghiloman, care se afla şi el în consiliul de conducere al spitalului: „Venind de la Crucea Roşie, aflu că medicul general von Goetz a anunţat pe d-na Săvescu că ni se va lua administraţia spitalului Ortodoxiei «aus politischen Gründen» (n.r. – din motive politice). Cer imediat o întrevedere cu colonelul Hentsch, căci faptul acesta însemnează un semn de neîncredere în Crucea Roşie şi prefer a mă retrage decât a înghiţi asemenea măsuri. Ştirbey e de părerea mea. De altfel, d-na Alex. Cantacuzino, care aleargă în toate părţile, a văzut pe Lupu Kostake şi V. Arion. Amândoi cunoşteau deja măsura luată“. Opunându-se, în zadar, germanilor, prinţesa Cantacuzino şi Zoe Râmniceanu s-au baricadat în spital 12 ore. Degeaba. Pentru eroii neamului După încheierea Primului Război Mondial, munca socială a Alexandrinei s-a orientat către comemorarea eroilor căzuţi pe front. Aşadar, în iunie 1919, la iniţiativa Mitropolitului Moldovei şi cu sprijinul SONFR, s-a decis să se adune fondurile pentru ridicarea, la Mărăşeşti, a unei biserici-mausoleu, în care să fie depuse osemintele câtorva mii de ostaşi. Costul estimat pentru întreaga întreprindere a fost de 7.500.000 de lei, dintre care în primii trei ani, au fost strânşi 2.700.000 de lei. Statul nu a contribuit financiar la ridicarea mausoleului, banii au venit de la Biserică, de la Armată şi de la particulari cu dare de mână. Pe 6 august 1923, s-a pus piatra de temelie şi s-au început lucrările, prilej cu care Alexandrina Cantacuzino a rostit un discurs înflăcărat şi patriotic: „SONFR are o adâncă mulţumire că a îndeplinit menirea de căpetenie ce şi-a luat-o şi că aşează astăzi, graţie dărniciei poporului nostru şi muncii devotate a membrilor săi, piatra ctitorească a acestui locaş de recunoştinţă naţională. Noi, cari reprezintăm o mare operă de educaţie, avem datoria civică a da generaţiilor viitoare putinţa să se reculeagă aci, în acest templu al credinţei şi al vitejiei româneşti“. Mausoleul de la Mărăşeşti a fost construit în perioada 1923-1938, după planurile arhitecţilor George Cristinel şi Constantin Pomponiu. Familie de boieri, cu păcate legionare Alexandrina Cantacuzino, alintată de apropiaţi Didina, s-a născut pe 20 septembrie 1876, în Ciocăneşti, o comună din judeţul Ilfov (care acum se află în judeţul Dâmboviţa). Ambii săi părinţi aveau origini boiereşti: tatăl, locotenent colonelul Theodor Pallady, a fost ofiţer de carieră şi a luptat pe frontul Războiului de Independenţă, fiind decorat în cadrul Forţelor Terestre Române. Prin tată, Alexandrina Cantacuzino se înrudea cu pictorul Theodor Pallady şi cu actriţa Lucia Sturdza-Bulandra, care îi erau veri. Mama sa a fost Alexandrina Kreţulescu, însă aceasta a murit când fiica sa avea 5 ani. Ca urmare, Alexandrina a fost adoptată de o mătuşă, Eliza Ghica, care a trimis-o la studii în Franţa. Foto: Grigore şi Alexandrina Cantacuzino au fost printre primii bucureşteni care au deţinut automobil – unul dintre primele modele de De Dion-Bouton Vis-a-vis – în august 1900; sursa: Alin Ciupală, „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea“ În 1899, s-a căsătorit cu Grigore Gheorghe Cantacuzino, unul dintre fiii lui Gheorghe Cantacuzino „Nababul“. Ca urmare a acestei uniuni, Alexandrina va primi titlul de prinţesă, pe care îl va folosi cu mare bucurie cu orice ocazie. Ca şi tatăl său, Grigore a urmat o carieră politică în cadrul Partidului Conservator: a fost ministru, deputat şi senator, precum şi primar al Bucureştiului, în 1913. Alexandrina şi Grigore au avut trei fiii: Gheorghe, care a fost arheolog şi profesor universitar, membru al Academiei Române, Constantin şi Alexandru. Acesta din urmă a fost un avocat, diplomat şi scriitor cunoscut în epocă. Singura lui problemă a fost apartenenţa la Mişcarea Legionară, fiind un apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. Mama sa nu a fost de acord cu opţiunile sale, mai ales după ce acesta a decis să plece să lupte în Războiul Civil Spaniol, de partea lui Franco. De supărare, Alexandrina i-a catalogat deciziile drept „idioate“. Însă şirul acţiunilor nesăbuite ale lui Alexandru nu era nici pe departe pe sfârşite. Suspiciuni de extremism Foto: Alexandru Cantacuzino În 1938, Alxandru Cantacuzino a fost arestat alături de Zelea Codreanu şi alţi lideri legionari, însă a reuşit să evadeze. Din clandestinitate, Cantacuzino a răspândit manifestul din 13 octombrie 1938, „Mişcarea Legionară este hotărâtă să pună capăt îndrăznelilor dlui Călinescu“ – Armand Călinescu fiind ministrul de Interne care declanşase prigoana legionarilor; Călinescu a fost asasinat în Bucureşti, de un comando legionar, pe 21 septembrie 1939. Înainte de a fi arestat şi închis la Râmnicu Sărat, Alexandru Cantacuzino a mai reuşit să pună la cale un complot de înlăturare a regelui Carol al II-lea, care va fi preluat, ulterior, de Horia Sima. A fost arestat pe 28 octombrie şi împuşcat în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, într-o execuţie în masă a elitei legionare. În toată această perioadă de prigonire a fiului său, Alexandrina Cantacuzino a fost ţinută sub supraveghere, condamnată la domiciliu forţat de către regele Carol al II-lea şi acuzată că ar fi ajutat Mişcarea Legionară în ilegalitate. După înlăturarea lui Carol al II-lea, regimul ei de viaţă s-a ameliorat. Au rămas numai suspiciunile privind afinităţile ei legionare, deşi nu au putut fi probate de vreun document. Totuşi, după venirea la putere a lui Ion Antonescu, a devenit o susţinătoare a lui. Alexandrina Cantacuzino a murit pe 12 octombrie 1944 şi a fost înmormântată în Cimitirul Bellu.

Citeste mai mult: adev.ro/p50rd5

sâmbătă, 3 martie 2018

José Mujica - cel mai iubit președinte al lumii

José Mujica: este acesta cel mai radical președinte al lumii

Uruguayul José Mujica trăiește într-o casă mică și nu în palatul prezidențial și dă 90% din salariul său.

Dar moștenirea lui cea mai mare este guvernarea fără a renunța la idealurile sale revoluționare

Mannise era doar 16 ani când a întâlnit actualul președinte al Uruguayului, José Mujica. Într-o zi de primăvară, în 1969, Mannise era acasă singură cu sora lui, Beatriz, când viitorul președinte a ieșit din ascensor în fața penthouse-ului din Montevideo cu un pistol în mână. "Întoarce-te, închide gura și ține-ți mâinile deasupra capului tău!" A latrat. Mannise a recunoscut imediat ochii ciupiți și părul gros, ondulat de unul dintre cei mai cunoscuți membri ai ghirlandei îndrăznețe și violente Tupamaro. După ce sentimentul inițial de panică a dispărut, a reamintit, se simțea ciudat de calm. "Îmi amintesc spunând tânărului pistolar care era cu el să nu-și facă griji că nu aveam de gând să fac nimic", a spus agentul de turism de 62 de ani când ne-am întâlnit în librăria preferată din Montevideo, la o mică distanță de apele limpezi ale imensei rauri Plate. Sora lui, care a suferit de polio și a folosit un scaun cu rotile, a fost luată în altă cameră. "Nu-ți fă griji vijita ", spuse Mujica, "vei fi bine, asta nu are nimic de-a face cu tine." Vioita colocvioasă și afectuoasă - "mică bătrână" - era o atingere tipică Mujica.

Vezi și

Sindromul vitreg al lui Mannise, José Pedro Púrpura, a fost un judecător notoriu, legat de extrema dreaptă a Uruguayului și de un stoc de pistoale. După ce gașca a plecat, luând documente și arme, Mannise ia spus rudelor sale că era doar supărat că Tupamaros a furat o mașină de scris pe care o folosea pentru școală. În ziua următoare, telefonul a sunat. "Noi, aceiași oameni de ieri", a spus o voce. Se simțea brusc speriat. Cumva știau despre mașină de scris. Dacă o dorea înapoi, îi spuse vocea, îl putea găsi în holul unei clădiri din apropiere. "Destul de sigur, a fost acolo", a spus el. "Au lăsat un mesaj tipărit în ea pentru tatăl meu vitreg. - Doctor atent , a citit. "Vă urmărim." În anul următor, o unitate Tupamaro și-a stropit clădirea cu un foc de mitralieră în încercarea de a asasinadoctorul Púrpura.

În urmă cu cinci ani, în ultimele alegeri prezidențiale ale Uruguayului, Mannise și-a exprimat votul pentru Mujica și Partidul său larg, o coaliție de stângaci care a distrus în primul rând partidele dominante Colorado și naționale în 2005, cu alegerea predecesorului moderat al lui Mujica, Tabaré Vázquez. - Ar fi de așteptat să mă simt amărâtă despre el, mi-a spus Manisse. "Dar el este singurul care practică ceea ce predică". Un fost revoluționar care încă mărturisește idealurile anarhiste a condus guvernul Uruguayului și economia sa în plină expansiune de atunci. Mujica rămâne populară, însă președinții nu pot servi în condiții consecutive: următoarele alegeri, la 26 octombrie, vor reprezenta totuși un referendum asupra guvernului său pragmatic din stânga.

El a câștigat renume internațional ca pe un adevărat vorbitor de adevăr: discursurile care au atras atenția asupra consumului la conferința Rio + 20 din 2012 și la Organizația Națiunilor Unite din New York în anul următor au adus 3 milioane de vizionări YouTube. "Ce s-ar întâmpla cu această planetă, dacă indienii ar avea același număr de mașini pe familie decât în Germania?", A întrebat publicul de la Rio. "Cât de mult oxigen ar fi rămas?" La ONU, el a spus delegaților să nu mai ducă la summituri risipitoare și scumpe care nu ajung la nimic. Unii îl numesc Nelson Mandela în America Latină, reamintind cei 13 ani de închisoare. Alții văd un liberal social revoluționar, care a introdus cea mai inovatoare legislație din lume privind canabisulprecum și căsătoriile homosexuale și avortul legal. În mare parte, totuși, el este renumit pentru modul în care trăiește. Omul pe care cei mai mulți uruguani îl cheamă pe El Pepe conduce un beetle Volkswagen de 25 de ani, trăiește într-o casă mică într-o casă mică din mediul rural și dă 90% din salariul său. Stilul său deliberat de aspru, dar pragmatic, îi bucură pe cei săraci din Uruguay, dar lucrează și pentru o parte din clasele sale de mijloc - un truc pe care alți lideri latini americani populiști îl invocă pe marele eliberator Simón Bolívar, nu au reușit să se întoarcă. Criticii lui susțin că Mujica este mai mult stil decât substanță - un bătrân fermecător care a pus deoparte atât arma, cât și idealurile sale revoluționare. Într-un continent care a devenit cel mai mare laborator din lume pentru regimuri alternative leftwing, fiecare susținând că a găsit formula magică, mulți încă nu pot să decidă dacă este un erou sau un soldout.

În vara anului 1969, un ofițer de poliție a bătut la ușa unei mici bănci de investiții din Montevideo, parțial deținută de un ministru al guvernului. Angajații l-au lăsat să intre, doar pentru a descoperi că era un Tupamaro. Au urmat și alți gherilă. Ei au luat echivalentul a 100.000 de dolari în banii de astăzi, dar au cerut și registrele de cont ale băncii. Unul dintre angajați, Lucía Topolansky, a adus la iveală "Tupas" că banca facea tranzacții valutare ilegale; soră gemenească, Maria Elia, a fost una dintre gherilele care au condus raidul. Tupamaros a renunțat la registrele de la domiciliul unui procuror - iar unii dintre cei implicați în tranzacțiile ilegale au fost ulterior închiși. Acesta a fost un exemplu al stilului lor de propagandă armată: violența a fost bună, dar cea mai bună atunci când sa dovedit a face bine.

Surorile de la Topolansky provin dintr-o familie bine dezvoltată din districtul Pocitos. "Uruguay are riquillos , nu ricos- oameni buni, nu bogați ", mi-a spus Lucía în biroul ei din parlamentul din Montevideo, unde este acum senatorul senior. Cu părul cu părul brun, cu ochii căprui strălucitori, are un nas remodelat care i sa dat de către un chirurg Tupamaro care a încercat să-și schimbe aspectul după ce a izbucnit din închisoare. Sa căsătorit cu Mujica în 2005, după 20 de ani de viață împreună - și 13 ani de separare, când au fost închiși în închisori separate. Când a devenit președinte, sarcina ei era să-l jure. "Regimentul armatei care ne-a arestat pe amândoi stă păzitor la clădirea adunării legislative", a spus ea. "Prietenii noștri au fost acolo, râzând și strigând:" Este timpul să vă onorăm! "

Porecla lui Topolansky era la Flaca (cea slabă), dar Tupamaros o numește la Tronca (jurnalul) pentru că era atât de dură. Mujica a fost crescută de o femeie la fel de puternică, mama sa Doña Lucy. Tatăl său a murit în 1943, când Mujica avea doar opt ani. În curând a fost livrat pentru o brutărie locală în cartierul semi-rural din Paso de la Arena și a vândut crinii Arum tăiat din creek în spatele casei lor pentru a ajuta familia să se întâlnească. Uruguay a început un început uluitor până în secolul al XX-lea, trimițând lână și carne de vită către o Europă foame, război sfâșiată; până în 1930 a fost una dintre cele mai bogate națiuni ale lumii prin venit pe cap de locuitor. Tiny Uruguaya beneficiat de o legislație socială luminată, cu opt ore lucrătoare și concediu de maternitate: unii l-au numit Elveția Americii Latine. A câștigat chiar și Cupa Mondială în 1930 și 1950, deși populația nu a depășit niciodată 3,5 milioane. Dar când Mujica a crescut, miracolul a început să se prăbușească.

Ca tânăr, Mujica a mers să lucreze pentru Enrique Erro, un politician popular la stânga, dar a avut o epifanie politică când la întâlnit pe Ché Guevara în Cuba post-revoluționară. Cât de mult din America Latină a căzut victimă crizei și declinului, a fost un scriitor uruguayan, Eduardo Galeano, care a scris o nouă biblie pentru aripa stângă a continentului, "Vasele deschise ale Americii Latine". "Uciderea omului prin sărăcie în America Latină este secretă", a scris Galeano, în 1971. "În fiecare an, fără a face un sunet, trei bombe din Hiroshima explodează asupra comunităților care s-au obișnuit să sufere cu dinți strânși. și o economie stagnantă, Mujica și tovarășii săi au decis să urmeze exemplul Cubei, distrugând vechea ordine și încercând ceva nou - deși nu era clar niciodată ce ar trebui să fie. Uruguay nu avea munți să se ascundă, cu orașul Montevideo domină o câmpie fertilă plină de bovine Hereford, cu oi și cu albă, astfel că au devenit gherilă urbană, luându-și numele dintr-un rebel peruvian din secolul al XVIII-lea, Túpac Amaru al II-lea. Tupamarosul a fost o mișcare largă - o secție a fost condusă de un preot - și fără teamă de experimente, chiar și cele costisitoare. Procesul și eroarea, mai degrabă decât dogma, ar marca istoria lor. Încă mai are.
Publicitate

În curând au câștigat o reputație pentru teatru îndrăzneț. Un raid în orașul Pando ia văzut că merge pe strada principală deghizată ca o procesiune funerară. După o violă la Casino San Rafael din Punta del Este, un oraș de agrement, au trimis înapoi pachetul de sfaturi pentru angajați. Revista de timp le-a numit "gherilele lui Robin Hood". Dar oamenii cu arme sfârșesc să le folosească. Șase persoane au murit în raidul Pando. În martie 1970, Mujica a fost identificată de un polițist într-un bar. El Pepe și-a scos pistolul: doi polițiști au fost răniți, iar Mujica a fost împușcat de șase ori. El a fost trimis în închisoarea Punta Carretas - care mai târziu ar fi transformat într-un mall glitz privindu-se peste râul Plate din cel mai sudic punct al orașului Montevideo. Mujica a izbucnit de două ori. Tinerii impresionați, precum Mannise, s-au alăturat demonstrațiilor elevilor,

Apoi totul a mers prost. Răpirea, bombardamentele și execuțiile cu sânge rece au lăsat reputația romantică a lui Tupamaros în tatters. Armata a fost chemată și, în mai puțin de un an, Tupa a fost anihilată. Mujica a fost una din ultimele care a fost prins, în august 1972, în timp ce dormea dur cu un mitralieră Uzi și o grenadă sub haina lui. În iunie 1973, un președinte autoritar al crescătorilor de vite, Juan María Bordaberry de la partidul Colorado, a condus o lovitură civilo-militară, care a închis democrația. Mulți au dat vina pe Tupamaros.

Nouă lideri Tupamaro au fost îndepărtați din celulele închisorii și au fost trimiși în tabere de armată ca ostatici - pentru a fi uciși în cazul în care grupul a revenit la viață. Poetul, romancierul și dramaturgul Mauricio Rosencof a petrecut 11 ani într-o celulă mică lângă Mujica. Timp de mulți ani, Rosencof mi-a spus că ostaticii nu puteau comunica decât prin atingerea codului morsei pe pereții lor celulari. Permise să folosească toaleta doar o dată pe zi, au urinat în sticlele lor de apă, permițând sedimentului să se așeze și să bea restul - pentru că apa era și ea insuficientă. Era chiar mai rău pentru Mujica, ale cărei răni de glonță i-au afectat grav curajul. Stăpânirea solitară ia făcut să se înfurie pe jumătate. Pepe a devenit convins că un dispozitiv de avertizare a fost ascuns în tavan. Staticul său imaginar îl asurisea. "El ar fi pus pietre în gură pentru a se opri să nu țipă", mi-a spus Rosencof, acum 81 de ani. Mujica a luptat pentru a obține singurul element de care avea nevoie cel mai mult - o oală. Oșelilor li s-au permis vizite ocazionale în familie, așa căDoña Lucy ia adus una, dar gardienii i-au refuzat să-i dea. Într-o zi, când închisorii lui au ținut o petrecere, Mujica a început să strige pentru asta; comandantul, stânjenit în fața oaspeților săi, sa răsturnat. Mujica se prinse singur, simbol al victoriei asupra temnicerilor, de fiecare dată când au fost mutați într-un nou tabără de armată. "A refuzat să-l curățească", își aminti Rosencof. "Toți am rămas ticuri din acel moment. Când a ieșit Pepe, a venit cu toate bagajele.

Drumul principal care duce de la Montevideo spre chacra Mujica sau malarie, vă duce prin suburbiile industriale, peste un râu poluat și prin excursii pline de case mici. Sunt săraci, dar nu încremeniți. Există relativ puține semne ale sărăciei dureroase care afectează alte părți ale Americii Latine, deși o criză a datoriei mondiale în curs de dezvoltare a condus pe mulți la penurie la începutul acestui secol. Navele vechi sunt legate la marginea drumului, înțepându-se la vergesiunile verzi. Un semn dur, pictat manual, pe o barcă de tablă, lângă un drum asfaltat, indică traseul de murdărie care duce la fermă. Un pachet de câini excitat se grăbește să se întâlnească cu vizitatorii, apoi se întoarce pentru a urmări o van care livrează sticle de gaz. Cocoșii cârnați și protopopii prin câmpurile din apropiere, mâncare pentru pisici ferme de fermă.

Mujica ieși din casa lui micuțată, îmbrăcată într-o fleece roșie și pantaloni gri, cu sandale peste picioarele sockate. Lentila este o îmbunătățire, care poate fi creditată echipei sale de campanie din 2009, care la învins pe jampe înfricoșate. Vârsta și-a făcut trăsăturile atît de strălucitoare în jurul ochilor, cît și de carne în jurul marginilor; șocul său gros de păr greu a fost curățat cu ușurință - un alt obicei pe care la dobândit în timp ce fusese președinte. Manuela, un mutt cu trei picioare, a sărit pe jos. Casa cu o singură poveste se află pe jumătate ascunsă de verdeață, acoperisul metalic ondulat fiind așezat pe stâlpi în jurul unei pasare înguste, cimentată, plină cu cutii și borcane praf. Ploaia de iarnă a evidențiat tencuiala neuniformă. "Aveți grijă de noroi!", A avertizat președintele prin salut. Camera frontală îngustă și alungită conține un scaun și un birou de birou ieftin, rafturi de bibliotecă, o masă mică, cu două scaune inconfortabile cu lemne, o sobă rotundă și o veche bicicletă Peugeot restaurată imaculat. "Am avut bicicleta asta de 60 de ani", a spus el mândru, amintindu-și zilele ca pe un amator. Celelalte două camere din casă sunt familiare Uruguayanilor, care le-au văzut pe YouTube: președintele a arătat odată o echipă de televiziune coreeană patul brut și conținutul unui frigider vechi, înainte de a le invita la fotografii de Johnny Walker și spiritul de trestie din Uruguay . Pânzele de păianjen, cu muștele moarte, erau atârnate deasupra capului. Mujica, stătea în picioare pe scaunul de birou, relaxându-i articulațiile și pregătindu-se pentru lupte verbale. Celelalte două camere din casă sunt familiare Uruguayanilor, care le-au văzut pe YouTube: președintele a arătat odată o echipă de televiziune coreeană patul brut și conținutul unui frigider vechi, înainte de a le invita la fotografii de Johnny Walker și spiritul de trestie din Uruguay . Pânzele de păianjen, cu muștele moarte, erau atârnate deasupra capului. Mujica, stătea în picioare pe scaunul de birou, relaxându-i articulațiile și pregătindu-se pentru lupte verbale. Celelalte două camere din casă sunt familiare Uruguayanilor, care le-au văzut pe YouTube: președintele a arătat odată o echipă de televiziune coreeană patul brut și conținutul unui frigider vechi, înainte de a le invita la fotografii de Johnny Walker și spiritul de trestie din Uruguay . Pânzele de păianjen, cu muștele moarte, erau atârnate deasupra capului. Mujica, stătea în picioare pe scaunul de birou, relaxându-i articulațiile și pregătindu-se pentru lupte verbale.

Mujica ar putea trăi în palatul prezidențial, un conac vechi de o sută de ani în districtul vechi de bani Prado, dar ar prefera să fie aici. "Ne gândim la aceasta ca la o cale de a lupta pentru libertatea noastră personală", a spus el. "Dacă îți complici prea mult viața în sensul material, o mare parte din timpul tău merge să o tentezi. De aceea încă trăim astăzi, așa cum am făcut acum 40 de ani, în același cartier, cu aceiași oameni și cu aceleași lucruri. Nu te opri din a fi un om obișnuit doar pentru că ești președinte.

Mujica are o gură care să se potrivească rusticității sale. Într-un discurs adresat sindicalistilor de la Montevideo în ziua precedenta, audiența a fost atârnata pentru frazele rapide, fraze brute pe care pretinde ca le-a luat in inchisoare. " Es la joda !" - "Ce naiba!" - a provocat o bucurie de încântare de la o femeie din spatele meu. "Știu ce sunt oamenii noștri", mi-a spus Mujica. "Unii oameni mai cultivați au un stereotip și cred că el señor presidente trebuie să fie ca o statuie, total inertă. El nu poate fi ca orice altă persoană. Dar eu sunt un bătrân din carne și oase, cu nervi și inimă. Da, mi-am pus mult piciorul, dar întotdeauna cu bună-credință. "

"Nu am fost votat președinte pentru că eram un Tupamaro", a spus el. "Dar nu am făcut acest lucru în mod decent , ascunzându-mi trecutul".
Chiar și în zilele sale de gherilă, el insistă, el a încercat să mențină violența la minim. El acum mărturisește o ură pentru războiul modern, dar, de asemenea, sperie "pacificismul beatific" și refuză să-și exprime remușcarea pentru propriul trecut violent. "Singurele lucruri pe care le regret sunt cele pe care le puteam face dar nu le-am făcut", a spus el. El nu se opune vechilor zgomote - oamenii care l-au închis și l-au torturat, în opinia sa, erau instrumente în mâinile altor oameni. Într-una din acele contradicții date de democrația lor participativă, uruguayenii au votat să păstreze o lege de amnistie care să protejeze pe mulți dintre cei implicați în represiunea statului în aceeași zi în care au ales pe Mujica ca președinte. "Am suferit, dar nu vă puteți menține la ură", a spus el.
Publicitate

Patruzeci de alți oameni trăiesc în case mici situate în jurul chacrei, mulți dintre ei vârstnici. Nu plătește chiria. "Suntem un pic ca o casa de batrani", a spus el. La inimă, el este încă un anarhist - sau, așa cum spune el, un libertarian de stânga. "Sunt jumătate, sau chiar foarte mult, libertariană - ca un vis, ca o utopie. Dacă omul vechi se putea guverna, poate într-o zi, în viitor, oamenii se vor putea guverna din nou. "După o viață militantă, la vârsta de 79 de ani a găsit o cale de a echilibra idealismul cu pragmatismul, cu consternarea criticii lui din stânga. "O viziune din stânga a lumii vă cere să vă imaginați o utopie viitoare, dar nu are dreptul să uitați că cel mai important lucru pentru fiecare ființă umană este viața pe care o conduc acum", a spus el. "Lupta de a face astăzi mai bine trebuie să devină sarcina dvs. centrală."

O cercevea prezidențială, cu dungi albastru și alb al Uruguayului, se află într-o cutie de sticlă în Julio María Sanguinetti, studiată într-o casă pe o stradă liniștită din apropiere de Punta Carretas. Manșoanele, butoanele strălucitoare de blazer și o cravată de mătase verde pastel susțin o imagine de sofisticare neclară, patriciană. "Sunt unul dintre cei trei președinți uruguayeni care au slujit doi termeni", mi-a spus el că ne-a adus cafea. Partidul său din Colorado și-a pierdut votul față de coaliția Frontului Mudic, care reunește ex-Tupamaros, socialiștii, comuniștii și creștin-democrații din stânga țării. Sanguinetti este batjocorit si indignat. "Dictatura a transformat autorii în victime", a spus el. "Cu toate acestea, dictatura a fost declanșată de Tupamaros ... toate loviturile pe care Mujica le-a concediat au fost împotriva democrației. "Sanguinetti a fost interzis de politică în timpul dictaturii, deși în cele din urmă a ajutat să-și negocieze sfârșitul în 1984. Ogatele au fost eliberate în anul următor, în timpul primei sale președinții. Până atunci, Mujica și-a transformat olimpia într-o mică grădină de gălbenele. Rosencof își amintește că-l urmărește din închisoare, purtând mândria olăritului și dispărând într-o mare de steaguri fluturate de susținători.

În anii '80 și '90, guvernele conduse de partidul lui Sanguinetti, Colorado, și rivalii lor tradiționali, Partidul Național, au urmărit o versiune reținută a reformelor neoliberale. Uruguayenii moderați nu au dorit privatizarea companiilor de stat, cel puțin nu fără garanții adecvate, și a spus acest lucru la referendum; ei sunt încă în mâinile publice. Tupamaros, experimentat ca niciodată, nu a avut nici un rost să se întoarcă la violență, așa că s-au alăturat Frontului larg în 1989 și l-au scos din stânga, avertizând împotriva răului centrismului. Dar mulți dintre ei încă credeau că structura putredă a Americii Latine neoliberale s-ar prăbuși și ar fi nevoie de arme din nou. Adolfo Garce, un politolog care a studiat tranziția remarcabilă a lui Tupamaros în politica electorală, mi-a spus că vechii revoluționari au jucat un dublu joc - participând la democrație în timp ce se pregăteau să se întoarcă în subteran dacă era necesar. "Cel mai bine poate fi descris ca o organizație care a fost întotdeauna gata să se scufunde și să devină clandestină", a spus Garcé.
Publicitate

Alegerile din Uruguay sunt complexe: alegătorii nu selectează pur și simplu o petrecere, ci aleg o fracțiune în acea partid. Ei aleg cele două camere parlamentare, un președinte și, adesea, votează simultan referendumurile. În 1994, când Frontul Broad a ajuns în câteva puncte de câștigare a alegerilor, fracțiunea condusă de Tupamaro era încă un jucător minor, cu doar doi deputați în parlamentul cu 99 de locuri. Dar unul dintre aceștia era Mujica. Sa dus în parlament pe o Vespa batjocorită, purta haine de zi cu zi și își împleti discursul cu slang. ("El crede expresii inteligente", a spus Sanguinetti, "dar el a distrus limba"). Oamenii au aflat că a trăit într-o casă mică într-o chacră, că a crescut flori și că nu-i păsa de aspectul său, de posesiunile sale sau de faptul că a sunat ca și cum ar fi avut un rând la ghișeul unui bar din Montevideo. Mujica sa nascut eroul popular.

În ziua în care Lucía trebuia să-l jure pe Pepe în funcția de președinte, publicistul său, Pancho Vernazza, a aranjat să se întâlnească la ora 8 dimineața pentru a-și susține discursul. Vernazza, un director executiv de publicitate de la Montevideo, a întârziat câteva minute și a constatat că un Mujica nerăbdător a rătăcit deja. "El a plecat să se rotească pe tractorul său", mi-a spus Vernazza. Mujica la angajat pentru o campanie prezidențială care a început cu o luptă pentru a câștiga numirea Frontului Broad împotriva unui social-democrat moderat, Danilo Astori - care va deveni vicepreședinte al lui Mujica, asigurându-se că el va fi un guvern prietenos pentru afaceri. A fost, glumele lui Vernazza, întâlnirea unui anarhist de stânga și de dreapta. Cunoștințele de afaceri au amenințat că vor părăsi țara dacă Mujica va câștiga. "În 40 de ani de activitate profesională, nu am întâlnit niciodată pe nimeni cu capacitatea sa de a învăța și a fi flexibil, " el a spus. "El este cel mai puțin autoritarist al tuturor politicienilor pe care îi cunosc." Vernazza la găsit, de asemenea, haotic, nestructurat și gafă. Dar inteligența politică nativă și talentul de improvizație l-au văzut mutându-se rapid de la un rebel în tricouri rupte la un candidat serios la președinție. Ei au încercat să-i facă pe îndoielnici mai puțin frica de un om cunoscut pentru vocabularul lui de vânătăi și pentru excursii de televiziune cu părul fără tuse fără dinții lui falși. Mai presus de toate, Pepe sa vândut. Tupamaros avea întotdeauna un sentiment de marketing durificat, iar mișcările lui Mujica de brutalitate făceau niște bâlbâiuri perfecte. "El a fost prins în propriul său stereotip", a spus Vernazza. "Așa că și-a schimbat personalitatea, arătând că era mult mai flexibil din punct de vedere politic decât credeau oamenii". Părul a fost periat și dinții au rămas. Mujica a devenit președinte, iar fracțiunea sa condusă de Topolansky,

Reformele sociale progresive ale lui Mujica au sporit faima sa la nivel mondial, dar el este mai puțin impresionat de ei decât admiratorii săi. "Ele se potrivesc sentimentului nostru de libertate și drepturile omului, dar ele nu rezolvă problema de bază, care este diferența de clasă", a spus el. Campaniștii spun că nu este un progres social natural. "Este un pic un Cro-Magnon, într-adevăr", a spus un activist de sănătate sexuală, care totuși este recunoscător pentru o lege legalizând avortul în primele 12 săptămâni de sarcină; Vázquez, un devotat romano-catolic, a respins o lege similară în timpul președintelui Frontului larg. Sergio Miranda și Rodrigo Borda, primul cuplu homosexual care sa căsătorit anul trecut, nu acordă lui Mujica cea mai mare parte a creditului. "O mulțime de oameni au luptat pentru acest lucru de mulți ani", mi-a spus Miranda la birourile mici ale afacerii lor cu turism homosexual. La rândul său,
Publicitate

"Tot ce facem este să recunoaștem ceva atât de vechi ca și umanitatea", a spus Mujica. "Cel mai bun lucru este că oamenii pot trăi așa cum vor să trăiască." El vede de două ori pedepsiți de sărăcie și intoleranță ca adevăratele victime. "Cei ambivalenți sexual au o problemă reală dacă sunt săraci. Dacă sunt bogați, sunt tolerați. Asta suna brutal, dar este adevărul așa cum o văd ", a spus el. "Și cele mai discriminate femei sunt cele în sărăcie. Machismo lovește cel mai mult la cele mai joase niveluri. Fetele sărace nu sunt bine tratate de societatea noastră. Există femei care ajung abandonate cu mulți copii. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai importante bătălii pentru corectitudine ". În timpul campaniei prezidențiale, a fost prins gemând despre" femeile intelectuale care cred că sunt îngrozite "sau care vorbesc despre" compañera"Doamnă curățitoare", când ea este într-adevăr servitorul ". Aproape toate cele 90% din salariul pe care îl acordă Mujica îi revin mamei singure.

Mujica nu a fumat niciodată marijuana, dar este dependent de tutun: vizitatorii s-au scufundat de multe ori cu președintele, care se grăbește să-și scoată țigara la sunetul mașinii lui Lucía. "Interdicția sa dovedit a fi un eșec splendid", a spus el. "Dacă vrei schimbare, nu poți continua să faci aceleași lucruri. Am optat pentru reglementarea vânzării de marijuana și, desigur, trebuie făcută de stat. Vrem să scoatem utilizatorii din ascundere și să creăm o situație în care putem spune: "Voi o exagerați. Trebuie să te ocupi de asta. Este vorba de limite ", a spus el. Partidele de opoziție văd un experiment care va exploda în fața Frontului Broad în timpul alegerilor. Majoritatea uruguayanilor nu le place legea și va fi eliminată dacă Vázquez, care este din nou candidat, nu câștigă votul de luna viitoare.

Motivul real al legii despre marijuana poate fi găsit lângă locul de naștere al lui Mujica din Paso de la Arena, unde asfaltul se transformă în murdărie, iar casele sunt mici și sărace. Gangs de tineri stau în jurul valorii de amurg. "Aici apare copiii de bază din paste făinoase ", a explicat Walter Pernas, un jurnalist de investigație și fiul muncitorului din construcții, pe măsură ce am răsturnat rădăcinile. Pastele de bază , un produs toxic al procesului de purificare a cocainelor, cu efecte similare cocainei de crack, distrug încercarea lui Mujica de a scoate oamenii din mizerie. Este, probabil, cea mai mare problemă socială din Uruguay, exacerbând sărăcia și alimentând crima. Mai mult de 1% din Montevideenii sunt utilizatori. Același număr se ridică în aceste barioși săraci, marginalizați - în cazul în care bocasul, sau piețele de droguri, începe de tranzacționare după întuneric. Mujica dorește să obțină profituri de marijuana de la traficanți, eliberând în același timp resursele poliției. Într-o țară cu o creștere economică atât de dramatică, preocuparea populară nu se mai referă la locurile de muncă, la sărăcie sau la economie, ci la baza violenței, insecurității și a pastelor .

"Este o generație pierdută. Sunt atât de afectați de creier încât nu pot înțelege suficient pentru a-și păstra locul de muncă ", a spus Pernas. Teama de violență este reală și în creștere. Oamenii care purtau gunoi la coșurile de stradă noaptea acum așteaptă până dimineață. Odată, sărăcia a condus oamenii la coșuri să mănânce, iar gospodinele au plasat cu grijă mâncarea rămasă în pungi separate. Acum, dependenții de paste-bază le iau. Juan Abbate, proprietarul brutăriei de familie în care Mujica a lucrat ca băiat, a descris cum a fost împiedicat să facă o livrare de către o bandă de adolescenți de bază. "Mi-au stricat mașina cu pietre, așa că a trebuit să plec", a spus el. La următoarele alegeri din octombrie, uruguayenii vor vota un referendum pentru a reduce vârsta răspunderii penale adulte de la 18 la 16. Când Mujica se întoarce aici, el vede o societate care este atât mai bogată, cât și mai slabă. Acest lucru este în parte o plângere a bătrânului pentru zilele copilăriei nevinovate petrecute în adunarea lemnului, vânzarea de flori și urmărirea peștilor în pârâu, dar și o parte a discursului său împotriva consumismului, a egoismului și a ceea ce el numește "sărăcie mentală". "Viața noastră a fost mult mai ușoară", a spus el. "Dar asta elimină creativitatea".

Un bust al lui Che Guevara coboară dintr-un raft în ferma lui Mujica. "El a fost de neuitat, un spărgător de mucegai", a spus președintele. "El a marcat întregul nostru tinerețe". Totuși, omul care, inspirat de Guevara, a explodat odată fabrici deținute de străini, le oferă acum pauze fiscale. "Am nevoie de capitalism pentru a lucra, pentru că trebuie să impun impozite pentru a răspunde la problemele grave pe care le avem. Încercarea de a depăși acest lucru condamnă foarte brusc pe oamenii cu care luptați pentru a suferi, astfel încât, în loc de mai multă pâine, să aveți mai puțină pâine ", a spus el. Nu toți Tupamaros au însoțit-o pe Mujica în călătoria sa către socialismul moale, pragmatic. "Ei și-au lăsat idealurile în celulele închisorii", a anunțat recent fostul ostatic Jorge Zabalza. - Unii compagerivechinu vor înțelege ", a spus Mujica. "Ei nu văd bătălia noastră împotriva problemelor de zi cu zi ale oamenilor, că viața nu este o utopie".

Am nevoie de capitalism pentru a lucra, pentru că trebuie să percepem impozite pentru a răspunde problemelor grave pe care le avem

Ca și în alte țări din regiune, un boom economic, alimentat în mare măsură de nevoia crescândă de hrană a Chinei, a ridicat un număr mare de sărăcie, în scădere de la 40 la 12% într-un deceniu. Sărăcia acută a scăzut de zece ori în aceeași perioadă. Boom-ul a coincis cu președințiile Mujica și Vázquez, când economia a crescut cu 75%, iar cheltuielile publice au crescut cu aproape 50%. Deficitul de avere al Uruguayului a fost de asemenea închis, nu în ultimul rând pentru că guvernul lui Vázquez a introdus prima taxă pe venit a țării. Cheltuielile sociale au crescut, țintirea celor mai săraci. Toți elevii ucraguani au laptopuri gratuite, deși anumite părți ale sistemului școlar rămân disfuncționale. Dar nu a existat o schimbare radicală a structurii sociale sau politice fundamentale a Uruguayului, în parte pentru că un sistem instituțional complex îl descurajează. O taxă pe teren propusă de Mujica, de exemplu, a fost lovit de instanțe. Democrația Uruguayului are atât de multe verificări și balanțe, a spus politologul Garcé, că președinții trebuie să guverneze prin dialog, inoculând țara împotriva populismului care a făcut rău în altă parte a continentului.
Publicitate

Mujica nou pragmatică nu mai luptă împotriva globalizării care, prin legarea meselor chinezești la fermele uruguayene, finanțează această transformare remarcabilă. "Este ca și când mă uit în oglindă și văd ridurile mele", mi-a spus el. "Nu mă simt simpatic față de ei, dar ele sunt inevitabile. Trebuie să mă lupt să o administrez cât de bine pot, pentru că dacă încep să plâng ca un copil, nu o voi schimba. "Eșecul evident al globalizării, a spus Mujica, este lipsa supravegherii politice. "Este rău pentru că este guvernat doar de piață. Nu are politică sau guvern. Guvernele naționale sunt îngrijorate doar de următoarele alegeri, însă există o serie de probleme globale cu care nu se ocupă nimeni. "Asta nu înseamnă că capitalismul a câștigat în totalitate. "Nu cred că este inevitabil ca lumea să trăiască în capitalism", mi-a spus el.

Mujica încă crede în războiul de clasă. ("Și da", a spus el "Este cu siguranță război"). Dar războiul, dezbrăcat de revoluție și plin de realitate, se luptă acum pe un câmp de luptă foarte îngust. Salariile și drepturile sindicale îl stimulează cel mai mult. Garce mi-a spus că Mujica a fost împiedicată de statutul de minoritate al fracțiunii sale în coaliția Frontului larg. "Lucrul extraordinar este că avem un grup de socialiști revoluționari care nu credeau în democrație, apoi s-au transformat în căutători de experți, dar în cele din urmă au făcut doar reformele minime ale sistemului", a spus el. Cu toate acestea, salariul minim a scăzut cu 50% în timpul mandatului lui Mujica, sugerând că este posibil ca reforma radicală să nu fi fost necesară pentru a face pași mari pe drumul spre utopia lui imposibilă. Într-adevăr, când l-am întrebat pe uruguayani cât de mult Mujica și-a schimbat țara, unii au răspuns că Uruguay - și tradițiile sale de moderare și dialog - îl schimbaseră. "Transformarea lui", a spus economistul Ernesto Talvi, "este un triumf pentru democrația liberală".

Fostul Tupamaros pe care l-am întâlnit l-au numit adesea pe Don Quixote. Mujica mi-a spus că Che Guevara a întruchipat spiritul nebunului Cravantes, asasinat de cinste. Un tânăr scriitor a sugerat chiar că președintele a fost comercializat în mod deliberat ca un Quixote modern. Refuzul de a compromite onoarea personală - exemplificată de stilul său simplu de viață chacra - se potrivește cu siguranță acelei narațiuni. Cu visele lor utopice și dragostea lor din trecut cu violența "pură", dar în cele din urmă inutilă, Tupamaros știe totul despre înclinarea la morile de vânt. Dar determinarea lui Mujica de a continua să experimenteze l-a văzut idealist pătrat cu pragmatism. Și unde austeritatea se află în interiorul locuinței președintelui, mai degrabă decât în afara acestuia, acuzațiile de a vinde afară pot să se sune numai în gol.

După discuțiile noastre, președintele a îmbrăcat cizme în noroi și mi-a arătat clădirile fermei. Pulbere-albastru VW Beetle așezat într-un garaj cu praf, cu rugină, ușile din tablă. "Se rupe foarte rar, practic dau piese de schimb, iar asigurarea este ieftină", a spus el. Visul său post-președinție este să înființeze o școală agricolă pentru tineri într-un hambar gol lângă chacra . "Din moment ce m-am dedicat fixării lumii când eram tânăr, nu aveam copii", a explicat el. În timp ce am plecat, am întrebat un președinte despre președinte. "Este un om obișnuit", a spus el. Părea ca o recunoaștere.

• Acest articol a fost modificat la 18 septembrie 2014. O versiune anterioară a eronat numele de familie al lui Ernesto Talvi sub numele de Calvi.

https://www.theguardian.com/world/2014/sep/18/-sp-is-this-worlds-most-radical-president-uruguay-jose-mujica